Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Ana

27 February 2020

Frumoasă fată le dăduse Dumnezeu. Se uitau la ea ca la soare. Oameni gospodari, cu ceva stare, aveau doi copii ca două flori. Mihai fusese curios de mic și acum era croitor. Meserie bună. Bănoasă. Veneau oamenii de pe sate să-și facă haine nemțești, ca la oraș. Mână iscusită, vorbă clară și calmă, de încredere.

– Vorbește ca un bătrân Mihai al dumitale, bade Todore. De micuț așe o fost. I-o destupat Dumnezo’ mintea. Și Maria-i ca o icoană.

Erau vorbe pe care fericitul părinte le auzea des. Amândoi copiii erau pricepuți și la câmp, dar și în casă. Și cu sapa, dar și cu vorba. Respectuoși și cuminți. Ieșeau cu fruntea sus și zâmbind în fiecare duminică dimineața, când mergeau toți patru, frumos gătiți, la biserică. Pe fata fragedă ca un boboc de trandafir puseseră ochii mulți feciori din sat și nu numai. Dar ea era copilăroasă și mai mult se ținea de mă-sa decât să aibă gând de măritiș, ca altele de vârsta ei. Însă toate au un rost pe lume și trebuia să se așeze și ea la casa ei. Altfel, din căprioară, putea ajunge iute fată bătrână și de batjocură în sat. Acum îi era timpul. Tata știa. Îl cam durea sufletul de râsul ei de tinerețe, dar bătea cu pumnul în masă când femeia încerca să-l domolească și să-l convingă să mai aștepte un an, doi, să se mai coacă fata. Nu! Acum era momentul. La horă nu stătea nici un joc, ca altele care se îmbiau și tot degeaba. Toți flăcăii din sat pofteau la nurii Mariei, dar ea râdea nepăsătoare, fără să dea de înțeles că ar plăcea pe vreunul. Până și Mirel, băiatul popii, zâmbea pe sub mustață când vorbea cu Maria. Dar nu era de nasul lor și, oricum, fata râdea de el pe la spate. Că are urechile clăpăuge și că așa trebuie să arate o maimuță, ca băiatu’ popii. Mama o sfădea cu blândețe, râzând și ea. Avea fata asta un soi de-a spune lucrurile că te simțeai gâdilat cu poftă de râs când povestea ea ghidușii.

– Nu-i frumos, Marie, să râzi de nime’. Și el îi copilu’ cuiva, dar îi venea să râdă și ei și se gândea că așa trebuie să arate o maimuță, știe Maria ce știe. Deși, de unde păcatele să vadă ea maimuță? Mihai era drept ca bradu’ și serios. Se sfătuia tata cu băiatu’ în orice. Și de pământ, și de mersul lucrurilor din ogradă, dar și de măritișul Mariei tot cu el vorbea seara, după ce mulgeau vacile. Fata era dorită de mulți în sat. Și din alte sate, dar nu ar fi dat-o departe de casă. Numai Grigore din deal și-a dat fata tocmai în Bonțida, n-a găsit unul în toată Sava să o ia. Că vorba ceea:

Care fată-și lasă satul
Mânce-o jalea și păcatul
Că și eu mi l-am lăsat
Multă jale am mâncat.

Era copilăroasă Maria, e drept, dar i-a veni mintea la cap când a fi la casa ei și-a avea și ea soacră. Că aia nu-i ca mama. Nu se teme că l-a face de rușine la casă străină, că știa mânui și furca și suveica și lingura în oala de mămăligă. Dintre flăcăii ce puseseră ochii pe fată, cel mai potrivit i se părea Voinicu, un băiat curajos și harnic, fruntea tinerilor din sat. Era și de familie bună. Că trebuie să te uiți și cu cine te încuscrești. Dacă tata doarme-n șanț după prea mult jinars de prune, nici feciorul n-a ocoli crâșma. Poate nu amu’ la tinerețe, dar cu rându’ viața te cioplește după chipul și asemănarea părintelui tău.  A chemat-o la el pe Maria și, cu duhul blândeții, i-a spus ce gândește:

– Dragu’ ăsta de timp nu stă, fata tatii, și toate trebe făcute la vremea lor.

Când a auzit de Voinicu, Maria n-a zis nimic. Nici da, nici ba. S-a uitat o secundă cu albăstrelele ei de ochi senini în ochii părintelui și frica din ei l-a înmuiat pe badea Todor. Preț de o secundă doar. El era cap de familie și nu îmbătrânise degeaba. Fata va face pe voia lui. Și-a dres vocea și i-a spus că, de are pe altul în minte și-i din neam de oameni întregi, el nu zice ba. Dar fata a stat cu ochii în pământ rușinată și n-a zis nimic. În a doua săptămână după Paște s-au înțeles să vină pe vedere, s-o ceară după obicei. A tăiat mama doi pui de tocană și i-a pregătit cu ochii în lacrimi. Nu-și simțea fata încă pregătită. Cum să-i dea drumul în lume la greu și la necaz așa tânărucă? Au venit toți trei la ceas de seară, îmbrăcați cu hainele bune, cu veselie pe față, cu o fele de jinars și cu ciureghe proaspăt făcute de lelea Nastasie. S-au pus la masă și la povești. Despre seceta mare, despre pământuri, despre oamenii din sat. A adus apoi badea Todor jinars bun și limbile s-au dezlegat și au început a se înțelege despre nunta celor doi tineri. Fără să-i întrebe nimic și pe ei, ca și cum părerea lor ar fi contat cel mai puțin, fiind de la sine înțeles că soarta le era rostuită de părinți, după înțelepciunea bătrânească. Erau de față și era de ajuns. Să tacă și să asculte! Că nime’ în lume nu știe și nu-ți vrea binele ca mamica și tatica. Casa era plină de vorbă veselă, dezghețată de tăria de prună, iar bucuria unirii între două familii de gospodari părea să se miște vioaie, ca un teatru de păpuși amplificat de lampa cu fotoghin, ce făcea să danseze pe pereții proaspăt văruiți umbrele celor prezenți. Voinicu n-a putut înghiți nici un dumnicat. Bucuria îi umflase parcă limba și nu putea să zică nimic. Se uita la Maria cu ochii sclipind de poftă, dar nu reușea să-i prindă privirea. Fata servea tăcută lângă mă-sa, cu ochii în pământ, fără să se amestece în vorbele celor mari. Nu părea să bage în seamă nici pe musafirul ce o mânca din ochi, dar nici ce se punea la cale, de parcă n-ar fi fost vorba despre ea. Avea să se mărite, că asta era soarta femeii… Să-și ascundă coada sub năframă, să facă mâncare la bărbat, să asculte de soacră și să facă copii sănătoși.

Nu era urât Voinicu și juca bine la horă. Bine legat, iute la lucru și aprig la sfadă, scotea scântei din ochii căprui și, când vreo pricină îl călca pe bătătură, sărea ca stupușul de la oiagă. Flăcăii îl respectau și îi știau de frică, pentru că avea palma grea și prima dată plesnea, abia apoi asculta de vorbă bună. Fetele își dădeau coate când venea la șezătoare și nu una și-ar fi dorit să ajungă noră lelii Nastasie. Mai ales Florica din capu’ satului ar fi făcut orice să pună mâna pe el. Ai ei aveau bivoli și pământ bun, la cotitură. Țanțoș pășea la horă fata și nu rămânea nejucată, dar lui Voinicu nu-i păsa de pământul și de bivolii ei. Știa Maria toate astea și le auzea pe fete râzând și încercând care mai de care să-i intre pe sub piele. Însă ei nu-i mișcase inima. Nici el, nici alții. Cine îi plăcea ei nu putea spune la nimeni. Sandor îi plăcea. O făcea să râdă și simțea cum o furnică atunci când i se uita în ochi. Dar Sandor era ungur. I-ar tăia limba tatica dacă ar ști. Și-apoi, nici Sandor nu și-ar spurca neamul luându-și româncă.

Frumos era Sandor și bogat. Os de nobil. Avea pământuri multe și bune și era singur băiat la părinți. Pământurile de pe Botău și din jurul Imbuzului erau toate ale lor. Greu l-a adus pe lume Erzsike néni, după două fete și după mult post și rugăciune. A rămas stearpă după aia. Dar ce mai conta? Dumnezeu alduitu’ îi dăduse flăcău după sufletul ei și n-avea să le piară numele. Se uita la el mă-sa ca la cerul înstelat. Și cum nu? Avea feciorul ei ochi albaștri și adânci ce băgau boala în fete și o mustață ca pana corbului, pe care și-o răsucea în sus. Și zâmbea Sandor pe sub mustață cu niște dinți albi, de uita Maria cum o cheamă. Dar astea-s gânduri prostești. Și le alunga iute din cap, dar reveneau încăpățânate. Atunci când țesea la război parcă-l vedea desenat în urzeală și seara-nainte de culcare iar veneau păcătoasele. Însă ea era fată cuminte, cu frică de Dumnezeu și respect de părinți și n-ar fi îndrăznit nici să-și șoptească oful, darămite să spună cuiva. Așa că duminică, la horă, a luat cuminte năfrămuța lui Voinicu și s-a văzut logodită. A simțit o strângere în stomac când materialul i-a atins palma și s-a înroșit ca un porodic, că toți ochii erau pe ei. Fetele chicoteau pe margine, unele bucuroase de norocul ei, altele cam verde, că ar fi mâncat-o de ciudă. Ori că le era gândul la Voinicu, ori că erau sătule de când stăteau la coadă la măritiș, iar când una mai tinerică le-o lua înainte, se simțeau furate. Că fata mică trebuie să stea sub covată până se mărită aia mare.

Citiți aici recenzia. 

Fragment din romanul “Ana“, o carte profund românească, scrisă și scoasă la început de an, departe de țară (Canada), la editura SIONO (înființată împreună cu câțiva prieteni).  



Citiţi şi

În viața asta, adevărata bucurie o simți după o mare durere

Radu Szekely știe și cine știe merită să poată decide în educație

O să-mi educ copilul să fie cel mai vesel om de pe pământ

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

  1. em / 27 February 2020 21:33

    Mă bucur mult, Andreea. Cartea se găsește pe site-ul librăriei SIONO:
    https://www.sionoeditura.com/shop

    3
    0
    Reply
  2. Andreea Nicula / 27 February 2020 20:28

    Mi-a ajuns la suflet fragmentul. Unde găsesc cartea?

    4
    0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro