Artiștii și femeile. Neînțelegerea

Andrei Crăciun

11 October 2014

Andrei 2Ziarist, am petrecut începutul lunii octombrie în orașul Iași, la Festivalul de Literatură și Traducere (FILIT). Am avut prilejul să stau câteva zile și încă mai multe nopți alături de scriitori, mari, medii și mici, de dicționar, alături de romancieri, nuveliști și poeți, poeți gigantești și poeți minori. Artiști.

Discuțiile au fost ample – s-au dezbătut literatura mexicană modernă și contemporană, beneficiile vânătorii, lirismul unor cartiere mărginașe, s-au ridicat aspecte ideologice complexe și, fie și în treacăt, s-au spus câteva vorbe și despre iubire, despre dragoste. Mi-am reconfirmat, în baza discuțiilor purtate, teorii mai vechi referitoare la unele neînțelegeri cu privire la dragostea dintre artiști și femei. Am exlus, așadar, incorect politic, iubirea în cadrul aceluiași sex, în lipsa expertizei necesare. Rândurile următoare nu-și propun să decadă până la tezism. Ele sunt rodul strict al observației, ne aflăm, deci, undeva la epiderma situației.

Se știe: artiștii au trecere la dame. Se știe, de asemenea: artiștii nu fac, îndeobște, mariaje îndelungate, de succes. Nu cunosc nici relații amoroase de lungă durată. Afacerile lor sentimentale se sfârșesc prost, chiar tragic. Excludem excepțiile, căci aici e vorba despre neînțelegeri nu despre concordie, armonie și alte cuvinte roz. De ce se întâmplă așa?

Jack Vetriano

Să începem cu ipoteza: succesul artiștilor bărbați la femei. Nu e fals. Un poet adevărat poate să facă să graviteze în jurul lui, asemenea sateliților, un număr vast de tinere. E ceva în plămădeala, în adâncurile, în ascunzișurile feminine, o anumită sensibilitate, care cedează, ca zidurile Ierihonului, cântecelor trubadurilor, cuvintelor bine împerecheate. Succesul, fiind facil, îl îmbată, însă, adeseori, pe artist. Cuceritor, acesta pierde măsura, dezamăgirea femeii este, în acest caz, indicabilă, cunoaște un corp delict, și nu diferită să zicem de dramele sentimentale ale unei soții de inginer chimist sau de bancher sau de mafiot italian. Dar ce îl determină pe artist să procedeze așa? O regretabilă, dar simplă apetență pentru desfrâu? Mai rar.

De cele mai multe ori, artistul este măcinat de angoase, specialist în moarte, intim cunoscător al tuturor nuanțelor din cuvântul “deznădejde”. Căutările interioare răzbat în lume, iar fragilitatea atrage latura maternă care se mai găsește încă în unele femei, chiar și în mileniul al III-lea. Am discutat cinstit cu un artist, armăsar bătrân, care se ascunsese de el însuși, solomonic, biblic, ecleziastic, sexual în peste o mie de paturi feminine, într-o jumătate de secol de viață. Un neisprăvit, veți spune, dar veți greși. Căci omul căuta încă o femeie cu care să poată trăi în liniște și în pace și mai ales pentru totdeauna. Iar onestitea acestei căutări îl absolvă și-l îmbracă într-o mantie de umanitate la care nu puțini dintre contemporanii noștri, bigoți, cabotini, ipocriți, conformi, limitați, iremediabili, ajung.

Arhitectul de utopii și marea frumusețe

Ne îndreptăm, astfel, mai aproape de adevăr: artistul construiește, de cele mai multe ori, o lume foarte aproape de perfecțiune, așa cum o înțelege dumnealui, putem spune cu îndreptățire că este un arhitect de utopii, iar realitatea fiind groaznică nu are cum să se plieze pe rigorile sale. De aici pot să înceapă rătăcirile, alcoolismul, curvăsăria, nebunia, suicidul, ba chiar și scrântirea întru Hristos, ca la clasici. E drept, artiștii se mai lasă înrobiți de muze, dedați esteticului, caută mântuirea doar în femeile frumoase. Nu e decât rareori cea mai bună idee. E secundar și cum arată artiștii. Cei mai fecunzi nu sunt cei mai aspectuoși. Pot fi chiar cocoșați, gârboviți, bătrâni, neglijenți cu aspectul exterior, miopi, poate chiar obezi. Unii au mătreață sau – ah! – chelie. Aura lor vine din altele.

Ca să le facem dreptate trebuie să spunem că de cele mai multe ori, însă, nu artistul este cel care își ia geamantanul și pleacă, urându-le topârcenește cucoanelor să rămână sănătoase. Dimpotrivă. De ce?

Inadecvarea la limitările concretului fac din artist, de cele mai multe ori, un iresponsabil financiar, nu de puține ori incapabil să asigure mijloacele traiului zilnic. Iar atunci, în iubire, artistul se trudește în zadar, ca sub un blestem. Femeia, căzută în plasa de păianjen a artei dumisale, se trezește, în trena instinctului de conservare. Și își reface viața cu un subsecretar de stat, cu un om de afaceri de talie medie, cu un avocat, cu un contabil, cu un negustor de mătăsuri, cu un consultant și alții asemenea. Firea ei, cu fisuri în pragmatism, care a adus-o de la bun început în marginea artistului, nu-i va îngădui însă să cunoască fericirea. Va trăi, în echilibru, falsa fericire obligatorie. Boemia îl sfârșește curând pe artist, așa că, pe la jumătatea vieții, femeia cu fisuri în pragmatism va avea prilejul să-și mai justifice o dată alegerile. După care va dispărea ea însăși fără să lase nicio urmă consistentă a trecerii sale, în vreme ce gloria postumă a artistului – curios lucru! – va crește. Își va spune că a fost bine cum a fost, căci aceasta este justificarea comodă. Dar n-a fost bine și uneori, în sclipirile de luciditate, femeia cu fisuri în pragmatism înțelege cumplita realitate: a pierdut șansa.

Ce e de făcut așadar? Cum se pot atenua aceste neînțelegeri? Există o cale de mijloc? Bunăstarea artistului ajută enorm, firește, dar este ea suficientă? Dacă artistul este, totuși, nu doar un ratat social, ci și un ratat în arta sa? Am cunoscut scriitori, dar și actori, dar și muzicieni care ar fi putut avea, într-o primă instanță, orice femei și-ar fi dorit, căci se găseau destule care să-i divinizeze în sensul primar, arătat mai sus. Au rătăcit ca Ulysse prin oceanul acestor iluzii, dar cei mai înțelepți dintre ei au ajuns tot în portul celei mai răbdătoare Penelope.

Mai sunt apoi, femeile care cred că iubirea este magică, este cosmică, este scrisă în stele, poate chiar în zodiac. Vorbim despre ele, căci mai ales ele se îndrăgostesc de artiști. Numai că artiștii, oricât de magici, sunt oameni. Descoperirea că artiștii sunt oameni le termină emoțional pe aceste femei. Se prăbușesc pe canapelele psihanaliștilor, suspectându-se de cea mai groaznică infirmitate – imposibilitatea de a iubi. Oh, căci ele, săracele, au încercat, au încercat, au încercat! Nu e chiar așa. Greșesc ipoteza. Iubirea nu se pogoară din ceruri ca duhul sfânt, atingerea ei, diafană, catifelată, nu te cuprinde și nu te mai lasă. Viața nu este, totuși, așa, dacă depășești adolescența gândirii.

Și atunci, dacă-i pe așa, veți întreba cu îndreptățire, ce carte mai rămâne în mâneca artistului? Nu vă voi îndrepta către a treisprezecea Epistolă către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, deși și acolo e scris, printre rânduri. În mâneca artistului rămâne asul de a putea cuprinde, într-o inimă, frumusețea lumii. Iar cine ajunge la inima aceea și mai ales cine e în stare să rămână acolo se întâlnește în absolut cu ceea ce poate justifica trecerea noastră pe pământ, în egală măsură cu fiii și fiicele noastre sau poate mai mult: posibilitatea de a vedea și de a înțelege frumusețea lumii, frumusețea lucrării ce ni s-a dat.



Citiţi şi

Ce vrea ea

Şi ce dacă nu-i bun pentru tine, tu tot proastă eşti

Must-have de vară

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,550 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro