Bonnie, slăbiciunea lui Clyde

Andreea Petrescu

23 May 2013

Au generat o manie, iar numele lor sunt asociate astăzi unei tulburări psihice: hibristofilia sau atracția sexuală față de criminali. Bonnie şi Clyde au oferit circ unei Americi care nu avea bani de pâine, într-o perioadă cu un şomaj de 25 %, care îi împingea pe oameni să caute scăparea din propria neputinţă în muzică, teatru şi poveşti nemaiauzite. De Bonnie, scriitoarea, naiva, femeia tânără în căutare de aventură, care nu a omorât de fapt pe nimeni, nu s-ar fi ştiut poate nimic în vremuri mai tihnite. Şi cu siguranţă n-ar fi devenit o eroină nelegiuită dacă pe filmul nedevelopat, lăsat în urmă într-o ascunzătoare, nu ar fi apărut, zâmbind, în braţele iubitului ei.

 

Bonnie fusese o elevă cuminte la şcoala din Rowena, Texas, oraşul în care a copilărit. Era micuţă de înălţime şi firavă, iubea poezia şi era una dintre cele mai bune din şcoală la concursurile de scris şi vorbit în public. S-a măritat la nici 16 ani cu Roy Thorton, de care era îndrăgostită nebuneşte şi pe al cărui nume şi-l tatuase pe coapsă. Amândoi s-au lăsat de şcoală, iar ea s-a angajat chelneriţă, deşi visa să ducă o viaţă aventuroasă. Din partea lui Roy a avut parte însă doar de suferinţă, căci mariajul lor a chinuit-o straşnic. Bărbatul devenea tot mai insuportabil pe an ce trecea. Lipsea de acasă luni la rând, timp în care săvârşea o infracţiune după alta. La nici 18 ani, de Anul Nou, Bonnie scria în jurnal: „Am fost cea mai fericită şi cea mai tristă femeie din lume în anul care a trecut. Mi-aş fi dorit ca noul an să ia tot trecutul cu el. Toate amintirile, mai puţin pe Roy, pe care nu pot să-l uit”. Căsnicia lor era pe sfârşite. S-au văzut ultima oară în ianuarie 1929, deşi în acte nu au divorţat niciodată. Un an mai târziu, Bonnie, care locuia cu mama ei în Dallas, îl cunoştea pe Clyde Barrows, un tânăr sărac, care locuia împreună cu părinţii şi cei şase fraţi într-un cort, în vestul oraşului. Era prieten cu o femeie pe care Bonnie o ajuta la curăţenie ca să mai facă rost de bani. S-a îndrăgostit pe loc de fetişcana cu părul blond şi ochii albaştri, iar pe ea au sedus-o hainele impecabile şi maşina lustruită pe care o conducea Clyde.

Cu trei ani înainte să o cunoască, bărbatul săvârşise o pedeapsă scurtă, pentru că nu returnase o maşină închiriată. La doar o lună după întâlnirea cu Bonnie, era arestat din nou. Deşi tânăra îl sfătuia să se poarte frumos în închisoare pentru a evita complicaţiile, tot ea a reuşit să îi strecoare un pistol în pachetele pe care i le aducea. Clyde s-a folosit de armă pentru a evada, dar nu a rămas prea mult în libertate, fiind prins la scurt timp şi trimis la o închisoare cu grad mai mare de securitate – Eastham Prison Farm.

Detenţia de la Eastham l-a transformat iremediabil, „dintr-un băieţandru într-un şarpe cu clopoţei”, aşa cum povestea mai târziu un fost coleg de celulă. Cât a stat închis, Clyde a ucis în bătaie un alt prizonier, care îl abuzase sexual şi îl torturase. Iar scopul lui, după eliberarea condiţionată, a devenit acela de a se răzbuna pe întregul sistem al închisorilor texane, pentru abuzurile la care erau supuşi deţinuţii, inclusiv din partea gardienilor. Între timp, de cealaltă parte a gratiilor, Bonnie era hotărâtă să-şi demonstreze loialitatea faţă de noul său iubit, pe care îl considera sufletul ei pereche. Au urmat trei ani în care cuplul, alături de alţi şase oameni, printre care şi fratele mai mare al lui Clyde, Buck şi soţia lui, Blanche, au trăit pe drumuri, au împuşcat, jefuit şi au devastat clădiri, cu toată populaţia Americii ca martor indirect.

În 1932, Bonnie a stat după gratii pentru câteva luni, pentru o tentativă nereuşită de jaf. Şi-a petrecut perioada de detenţie scriind poezii pe un carnet de cecuri, pe care îl primise de la soţia unui gardian. Când a ieşit din închisoare, i-a oferit bărbatului volumul, pe care îl denumise „Poezie de pe cealaltă parte a vieţii”. „Suicide Sal” este cel mai cunoscut dintre cele 10 poeme scrise atunci. În strofele sale, Bonnie spune, folosind numeroase cuvinte puse între ghilimele, povestea unei fete din Wyoming care se îndrăgosteşte de un gangster din Chicago. Mama ei, Emma Parker, spunea mai târziu într-un interviu că atunci când a citit poemul şi-a dat seama că Bonnie învăţa jargonul gangsterilor, în a căror tagmă voia cu disperare să se integreze: „şi tot atunci, intuiţia mi-a spus că se petrecea o schimbare teribilă în mintea copilului meu”.

Intuiţia s-a dovedit corectă. Până în ianuarie 1933, banda, căreia i s-a alăturat şi W.D. Jones, un tânăr de doar 16 ani, ucisese cinci ofiţeri şi câţiva civili. Majoritatea crimelor erau comise de Clyde, despre care toţi spuneau că nu schiţa niciun gest când apăsa pe trăgaciul puştii automate Browning M1918, preferata lui.

Pentru o vreme, Bonnie, Clyde şi compania şi-au stabilit reşedinţa într-un bungalou de piatră din oraşul Joplin, din Missouri. Nu se fereau deloc să-şi facă simţită prezenţa. Îşi petreceau zilele bând, căci tocmai ce se încheiase Prohibiţia, şi curăţându-şi armele, pe care le descărcau, din neglijenţă, în tavan sau ferestre. Echipajul de poliţie chemat de vecini să investigheze clădirea s-a dovedit nepregătit pentru ce avea să urmeze. Într-o scenă pe bună dreptate demnă de un film, banda a început să tragă în cei cinci poliţişti şi l-a ucis pe unul dintre ei. Toţi, inclusiv căţelul lui Blanche, au urcat imediat în maşini şi s-au făcut nevăzuţi, într-un nor de praf. Niciun glonţ nu i-a atins, ba chiar unul a ricoşat dintr-un nasture de la haina lui Clyde.

În urma lor au rămas arme, filme nedevelopate, aparatul de fotografiat şi o poezie pe care Bonnie a lăsat-o neterminată, la care scria, într-o cameră de la etaj, când a auzit împuşcături la parter. De aici înainte, membrii găştii aveau oficial chipuri şi apăreau pe afişe şi în ziare în toate oraşele Americii. Bonnie avea să fie cunoscută ca „fata cu trabucul”, pentru poza în care apare fumând, deşi, aşa cum au spus mai târziu Blanche şi W.D., fuma ţigări şi ura trabucurile, dar îi plăcea să pozeze. Viaţa de fugar nu avea însă nici pe departe farmecul pe care i-l atribuia presa. Înghesuiţi în două maşini, fără acces la apă curentă, dormind pe unde apucau sau jefuind magazine ca să facă rost de mâncare, Bonnie, Clyde şi ceilalţi oameni din gaşcă trăiau într-o permanentă teroare.

 

„Se spune că maşinile Ford şi talentul de şofer al lui Clyde ne-au ţinut în viaţă” mărturisea W.D Jones în 1968, într-un interviu. „Într-adevăr, Clyde conducea continuu, câteodată chiar şi 1.600 de kilometri fără oprire. El şi Bonnie nu aveau de gând să fie prinşi în viaţă. Erau hotărâţi să fugă până în ultima clipă şi ştiau că există un singur sfârşit pentru ei”. Tocmai oboseala l-a făcut însă pe Clyde să rateze indicatoarele la o curbă periculoasă şi să răstoarne maşina pe care o conducea într-o râpă, pe 10 iunie 1933. Bonnie a suferit arsuri de gradul trei la piciorul drept, care i-au distrus muşchii aproape în totalitate şi i-au creat dificultăţi la mers până la sfârşitul aventurii. Şi asta în ciuda faptului că, odată ce şi-au stabilit o altă tabără, Clyde şi Jones au riscat să-şi distrugă acoperirea şi s-au dus la farmacie să cumpere bandaje şi sulfat de atropină pentru a-i trata piciorul rănit. În mod evident, nu au putut să o facă aşa cum ar fi trebuit, iar Bonnie a trecut prin dureri cumplite. Ironia făcea ca şi Clyde să meargă şchiopătând, pentru că îşi tăiase câteva degete de la piciorul stâng cât fusese închis la Eastham, ca să nu fie pus să muncească.

„Bonnie era mereu cochetă, chiar şi pe drum” spunea tot W.D. Jones. „Avea o trusă de machiaj şi îşi ţinea părul pieptănat tot timpul. Purta rochii lungi, tocuri şi pălăriuţe. Avea părul deschis la culoare, dar îl vopsea în diverse nuanţe. Îi plăcea să o facă şi Clyde era de acord, pentru că astfel se putea deghiza. Ne-a vopsit şi lui şi mie părul. Eu am făcut majoritatea fotografiilor pe care le-au găsit când am fugit din Joplin. Şi am văzut în ziare şi poezioarele lui Bonnie. Îmi amintesc cum căuta rime, în maşină, şi le scria când opream”. La 23 de ani, Bonnie, fiinţa aparent fragilă şi cu o imaginaţie bogată, îşi scria povestea în versuri:

„For the men who live like you and me
Are playing a losing game
And the way we shoot, or the way we ride
Is all about the same

And the like of us may never hope
For death to set us free
For the living are always after you
And the dead are after me

(Trăind ca mine şi ca tine

Joci pentru a pierde

Şi nu diferă mult, se vede

Cum tragem cu arma de cum ne ducem zilele.

Iar cei asemeni nouă nu pot să spere

Că moartea îi va izbăvi

Căci, vezi tu, pe urmele tale sunt cei vii

Iar cei morţi sunt pe urmele mele.)

Rămaşi singuri, după ce Buck murise, împuşcat de poliţie, iar W.D Jones şi Bleach, care orbise parţial, fuseseră arestaţi, Bonnie şi Clyde au fost pândiţi de oamenii legii, care le-au dat de urmă pe un drum secundar din Louisiana. Pe 23 mai 1934, şase bărbaţi înarmaţi au descărcat mitralierele în Fordul condus de Clyde. Din corpul lui au fost extrase 17 gloanţe, iar din al lui Bonnie 26. Bonnie Parker ţinea în mâini o puşcă, un sandviş şi un pachet de ţigări, iar pe deget avea inelul de logodnă primit de la Roy. Ambii au fost împuşcaţi în cap şi coloana vertebrală şi se spune că a fost aproape imposibil să fie îmbălsămaţi din cauza numărului mare de găuri de glonţ. Autopsia a fost făcută de un tânăr medic legist, pe care banda îl răpise cu un an în urmă şi căruia Bonnie îi spusese, glumind, că va ajunge poate cândva să îşi practice meseria cu ei. La înmormântarea ei au participat aproape 20.000 de oameni.

Bonnie nu a săvârşit niciuna dintre cele 13 crime ale bandei conduse de Clyde. Suferea, cu siguranţă, de o atracţie patologică faţă de bărbaţii violenţi şi era bântuită de visul unei vieţi mai bune. Nu a fost însă nevinovată, ci complice, într-una dintre cele mai palpitante şi teribiliste serii de crime ale secolului trecut. Ce ar fi fost Clyde fără Bonnie? „Doar un tâlhar frumuşel care dădea foc la benzinării şi spărgea magazine”. Aşa spun cei pe care povestea lor reală încă îi fascinează, mai mult decât au făcut-o filmele pe care le-au inspirat cei doi, departe de realitate ca o mască hollywoodiană.



Citiţi şi

Şi ce dacă nu-i bun pentru tine, tu tot proastă eşti

Clandestin

„Dacă ți-e greu, fă-ți unghiile!”

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
5,199 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro