„Ceea ce vedem — și provocăm noi înșine — seamănă cu o catastrofă neurologică la scară gigantică.” (Oliver Sacks, 2019)
Într-o scrisoare publicată postum în The New Yorker, neurologul și scriitorul Oliver Sacks — pe care cititoarele Catchy l-au cunoscut deja din paginile noastre — punea, grav și lucid, un diagnostic pentru întreaga societate digitală. Nu despre o maladie rară scria de data asta, ci despre o boală silențioasă care ne consumă cotidian: fragmentarea atenției, pierderea memoriei vii, înstrăinarea de propriul corp și de ceilalți.
Illustration by Seb Agresti
Am vorbit despre el când am citit Fluviul conștiinței, volumul său de eseuri în care gândirea e simultan științifică și poetică. L-am evocat și în textul său plin de umor și împăcare despre vârsta înaintată — Bucuria bătrâneții. Nu glumesc!— o pledoarie senină pentru acceptare și sens. L-am iubit în Un antropolog pe Marte, și l-am pomenit în articolul De ce scriu medicii, Dar scrisoarea din 2019 are o notă diferită: este, poate, cea mai tulburătoare dintre toate.
Un diagnostic pentru omenire
Sacks observa cum ne lăsăm mințile înghițite de ecrane. În spatele fiecărei „cutiuțe luminoase” — telefon, tabletă, ceas – se ascunde o pierdere: a atenției, a intimității, a capacității de a reflecta. Vedea în acest comportament o veritabilă dereglare neurologică de masă.
„Este tot mai clar că suntem pe cale să trăim o catastrofă neurologică de proporții gigantice – o prăbușire a atenției și a profunzimii, o diluare a sinelui într-o ceață continuă de distrageri.”
El nu critica tehnologia, ci faptul că am pierdut orice apărare împotriva seducției ei. Am uitat cum e să fim singuri cu gândurile noastre, cum e să citim o carte fără să ne verificăm notificările. Și, mai ales, cum e să fim cu adevărat prezenți — în corpul nostru, în relațiile noastre, în ritmul interior.
Ceea ce nu se caută pe Google
Sacks avertiza că există o diferență crucială între informație și cunoaștere. Trăim într-o lume unde poți afla totul instantaneu, dar foarte puțin se sedimentează în înțelepciune. Fără memorie, fără concentrare, fără emoție, datele nu devin idei — iar ideile nu devin viață.
Și totuși, Oliver Sacks nu era un pesimist. Spunea că speranța stă în știință, în artă, în literatură, în bunătatea de zi cu zi. El ne reamintea, cu blândețea unui medic care știe cât de fragili suntem, că umanul nu se păstrează în cloud, ci se scrie în timp, în carne, în memorie.
Citindu-l azi, înțelegem ce ne-a lăsat: un îndemn să ne recâștigăm viața profundă. Să ne întoarcem la prezență, la mirarea în fața lucrurile simple. Și da, la bucuria bătrâneții.
Oliver Sacks a scris. Milioane de cuvinte. Muzicofilia, Trezirile, Migrena, Unchiul Tungsten, Văzând vocile, Un antropolog pe Marte, Halucinații, Omul care și-a confundat soția cu o pălărie, și – ultima – autobiografia Pe drum. Minunate toate, scrise pe înțelesul oricui, scrise măiastru, ghiduș, înțelept. Cum a reușit?
„Sunt un povestitor, la bine și la rău. Atunci când merge bine, actul de a scrie îmi dă o plăcere și o bucurie ca nimic altceva.”
În 2015, povestitorul a devenit poveste. Și poate cel mai profund testament al său rămâne acest fragment scris când a aflat că moare:
„Nu pot spune că nu mi-e frică. Dar sentimentul meu predominant e de recunoștință. Am iubit și am fost iubit; am dat mult și mult mi s-a dat în schimb; am citit și am călătorit, am gândit și am scris. Dar mai mult decât orice, am fost o ființă simțitoare, un animal gânditor, pe această frumoasă planetă, și asta în sine a fost un enorm privilegiu și o aventură.”
Vom putea spune și noi, înainte de a pleca, că am trăit ca niște ființe simțitoare?
Citiţi şi
„Vibe coding”, cuvântul anului 2025, potrivit Collins Dictionary
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
