Ce contează

Iulia Badea-Guéritée

14 August 2015

Iulia Badea-GuéritéeA pune întrebări, a scruta, a căuta. Păcat atavic imanent fiinţei umane, făptură programată practic să-şi facă rău. Amputarea sentimentelor, intrepretările generate de ceea ce găseşti atunci când cazi în păcatul curiozităţii, este, sunt doar consecinţele unei alunecări încete, inevitabile, repetabile pentru că de fiecare dată uitată, în acest păcat. Asemeni unui Sisif extrem de idiot, căci lipsit de orice logică – fiinţa umană ştie că la capătui undiţei întrebării se află obligatoriu cel mai prost răspuns cu putinţă – omul alunecă, indiferent de calitate, cantitate sau inteligenţă, într-un hău teribil. Interpretarea şi dubiul, veri primari ai întrebării şi ai scrutării, sunt asemenea unor monştri: îşi mănâncă nu doar proprietarul, ci şi victima. La propriu şi la figurat, cu un talent masochist, căci cine altcineva decât el însuşi este cel mai mare duşman al omului?

Toate acestea în numele teribil al ”lucrurilor care contează”: celălalt, părerea celuilalt, sau a celorlalţi, acolo unde de fapt nimănui nu-i pasă nici cât negru sub unghie. Egoismul este înscris şi el în gene, iar accesele de generozitate sau de compasiune nu există în relaţiile bilaterale: în cupluri. De fapt, nimic nu contează, pentru că odată aflat, adevărul nu te face mai liber, ci te întemniţează. Devii tu însuţi călău, nu pentru că ai fi tont, ci pentru că iubirea de sine nu este niciodată mai puternică decât iubirea în sine. În condiţiile în care între aceste două prepoziţii, ”de” şi ”în”, se află o lume întreagă. Un alfabet de decizii şi sentimente.

10941122_323837144473504_2352300611574130349_n

A trece peste aceste false credinţe şi decizii, adevăruri absolute care sunt de fapt tendinţe absolute spre autodistrugere, nu este un atribut al inteligenţilor, nici al tonţilor, ci, paradoxal, al cinicilor. Acolo unde cinismul este adus la rangul de religie personală şi unde nici tu nici ceilalţi nu contează.

Dar ce contează atunci? Pentru Cioran, cel care făcea ture şi ture de Jardin de Luxembourg şi care visa un bordel care să-i poarte numele, singurul lucru care conta era credinţa în ceva. Nici măcar în cineva! Fericiţi deci cei săraci cu duhul? Nici măcar! Fericiţi cei neştiutori, cei care apreciază fiecare zi ca fiind ultima, cei care trăiesc clipa întrebându-se nu ce fac ceilalţi, ci ce pot face ei pentru ca Dincolo să nu fie o pedeapsă. Sau o eliberare. Ci un alt ţel.

Cum spuneam, nu e uşor, nu există reţete, nu trece, nu se ia. Se trăieşte. Înaintând spre un ceva care nu are viitor, dar are sens. Acel sens dat de realitatea sentimentului care contează, cred, cu adevărat: a nu fi obligat la ruşine de tine, a nu fi obligat la silă de tine, a nu fi obligat la dezgust de tine, sau, în fine, nu prea mult, acolo unde prima deviză ar trebui să fie nu celălalt, care nu are decât să fie cum vrea, ci tu.

Pe Iulia o găsiți toată aici.



Citiţi şi

Vreau să mor

Ce vrea ea

Şi ce dacă nu-i bun pentru tine, tu tot proastă eşti

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,390 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro