Acum vreo patru ani, mă trezesc cu o trăsnită de amică dând buzna cu vestea cea mare: “M-a cerut!” O îmbrăţişez. “Bravo, era şi timpul, că prea o lungea stăpânul inelelor.” E prea sus ca s-o atingă ironia. Mândră foc, îmi spune şi cum a cerut-o: “Iubito, îţi ofer clauza femeii celei mai favorizate.” Ceee? Era limpede că “cea mai” şi “favorizată” îi luasere minţile. Jur că nu era decât entuziasm curat în vocea ei.
Dar nici de glumă nu era bună. Cum adică, existau mai multe favorite şi ea fusese cea extrasă? O întreb totuşi dacă ştia măcar ce înseamnă clauza naţiunii celei mai favorizate. Ceva, ceva îşi amintea ea, de prin liceu, că odată îi fusese acordată şi României, săraca, de omnipotentele SUA, ca o garanţie a nediscriminării. “Deci, doamnă exaltată ce eşti”, îi zic, “dacă ştie ce vorbeşte şi nu s-a crezut doar original, îţi acordă toate avantajele de care va beneficia oricare altă femeie din viaţa lui – şi nu te gândi la maică-sa, că nu pupi – garantându-ţi că nu poate exista o a treia care să aibă avantaje mai mari, decât cel mult egale cu ale tale.” Nu părea să înţeleagă unde bat, era atât de fericită că m-a înduioşat şi am lăsat-o baltă cu deschisul capului. Poate era doar o glumă şi atât.
S-au căsătorit, treptat am rărit-o cu întâlnirile, şi nu din cauza mea. Ea nu mai avea ochi, suflet şi timp decât pentru el. Ca, acum câteva zile, să dea din nou buzna cu altă veste: “L-am lăsat cu tot cu clauza p…ii mă-sii!” Ce s-a schimbat amica mea! Ea nu vorbea aşa înainte. “De câte ori îl prindeam cu vreo favorizată nouă în sac, îmi spunea că eu sunt “cea mai” şi că restul, toate la un loc, şi nu erau puţine, crede-mă, nu vor însemna niciodată mai mult decât mine.” Ce să mai fi comentat. Ea a plecat. Dar câte femei nu rămân…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
