„Cum vrei tu” o făcuse să se gândească la divorț

Ovidiu Ivancu

28 November 2015

ovidiu ivancuDacă, printr-un extraordinar act magic, le-ai fi putut aduce în fața ta pe toate femeile familiei ei, ai fi putut constata că, cel puțin de un secol încoace, toate aveau în comun o neobișnuită și încăpățânată capacitate de a rezista. Era ca și cum respectaseră vreun legământ pe care și-l transmiteau din generație în generație, de la femeie la femeie. Străbunica își suportase soțul, abia întors de pe front, până la sfârșit, deși, după ce pierduse o mână acolo, pe cine știe pe unde și pentru cine știe ce, începuse să bea și s-o bată cu regularitate și cruzime, folosindu-și mâna rămasă și, destul de des, ambele picioare. O mătușă avea obiceiul de a dormi undeva departe de casă, într-o bucătărie de vară, doar pentru a nu-și mai auzi bărbatul, întorcându-se la ore mici din noapte, însoțit de femei de toate felurile: înalte, scunde, cu părul scurt, cu părul lung, cu ochi verzi, cu ochi negri… Dormise acolo ani buni, până când, din rațiuni biologice, bărbatul începuse să vină acasă singur. Chiar și atunci, când îl auzea venind, tresărea și, din instinct, se ridica de pe scaun pentru a ieși pe ușa din spate. Și bunica avusese o căsnicie fericită și îndelungată; soțul ei avea obiceiul de a se așeza la masă și, la cel mai mic semn de nervozitate, arunca înspre femeie cu obiectele pe care le găsea la îndemână. Mama fusese ceva mai fericită; și-o amintea mai mereu singură. Își căra sacoșele grele de la piață, în timp ce el, cu ziarul în față, își bea cafeaua de dimineață, la terasă, când vremea era frumoasă, înăuntrul cafenelei, în zilele ploioase de toamnă și friguroase de iarnă. Așadar, o nesfârșită înlănțuire de femei rezistente în familia ei… Căsnicii trainice, durabile, terminate inevitabil prin moartea unuia dintre cei implicați în ele.

Așa că, atunci când se hotărâse să nu mai ia în serios acel „până când moartea ne va despărți”, P. produsese, fără să vrea, un șoc întregii familii. Rupsese lanțul atât de respectabil al mariajelor fericite. Primele care nu înțelegeau nimic erau chiar femeile rezistente ale familiei. O întrebau nedumerite, de fiecare dată când se întâlneau, ce-o nemulțumise la el. Bea? Nu. Fumează? Nu. Nu aduce bani în casă? Ba da. Te bate? Nu. Atunci, spuneau ele, e bărbatul ideal… Ridicau din sprâncene, critic, și o priveau ca pe o femeie nebună, care nu știe ce vrea și nu poate aprecia ce are. E drept că nici P. nu le putea explica. De fiecare dată când încerca, era ca și cum ar fi vorbit o limbă străină. Îi spusese odată mamei că, de ani de zile, intra în casa lor cu groază, că încerca să petreacă la serviciu cât mai mult timp, doar pentru a evita și limita întâlnirile cu el. Că o enerva la el o anume imobilitate, incapacitatea lui de a ieși din zona celor două-trei lucruri care îl interesau și care pe ea, când nu o îngrozeau, o plictiseau teribil. Când se uita la el, tot ceea ce putea să vadă e un om care bate pasul pe loc, alături de care nu putea construi nimic. Toate lucrurile acestea, odată spuse, sunau cumva a moft, a toană…

femeie 2

Încercase, într-o conversație ce urmase deciziei de a divorța, să vorbească despre multele momente când, în jurul mesei, el vorbise despre ea ca și când n-ar fi fost acolo, de față. Pusese pe masă, alături de farfuriile de ciorbă și de sticlele de vin, detalii ale căsniciei lor, lucruri care-o duruseră și care, pentru toți ceilalți, erau jenante. Le vedea și acum fețele. Se prefăceau concentrați asupra mâncării, doar pentru a nu comenta, doar pentru a nu fi obligați să participe în vreun fel la exhibarea acestei intimități. În astfel de situații, se simțea doar tolerată… Femeile rezistente ale familiei ei îi răspunseseră că așa sunt bărbații, că o femeie trebuie să accepte lucrurile astea atunci când vin de la soțul ei.

Mai presus de toate, însă, era un om pe care ea nu-l mai putea admira. Îl privea când se plimba prin casă, când discuta cu prietenii, când se întâlnea cu familia și nu reușea să găsească în el nimic de admirat. Era ca și cum nu avea o personalitate a lui, ci trăia cu personalități de împrumut. Nici nu-și mai aducea aminte cu precizie când luase el singur ultima decizie majoră și, mai ales, definitivă. Era alcătuit dintr-un lung șir de răzgândiri și ezitări. În cel mai bun dintre cazuri, în fața unor hotărâri importante, avea obiceiul să așeze responsabilitatea pe umerii ei, cu un abia auzit și enervant „cum vrei tu”! Acest „cum vrei tu” o și determinase să se gândească la divorț. Erau doar trei cuvinte, dar câtă frustrare și disperare se ascundeau în spatele lor! Pentru lungul șir al femeilor fericite din familia ei, însă, era de neînțeles.

Pentru P., totul era limpede… cât se poate de limpede. Începuse să nu-l mai simtă acolo, lângă ea. Cu fiecare „cum vrei tu” în plus, cu fiecare moment în care ezita să-i ia apărarea în fața celorlalți, cu fiecare zi în care îl simțea într-o altă tabăra, într-un alt tranșeu, el mai adăuga câțiva kilometri la imaginara distanță dintre ei. Pentru toți ceilalți, fusese un șoc. Tot ceea ce văzuseră ei era un bărbat blând și bun, cu mult mai blând și mai bun decât străbunicul, decât soțul mătușii… P. se întrebase de ce nu putea gândi ca ele. De ce nu avea și ea darul acesta al rezistenței. Poate că, dacă s-ar fi născut într-o altă lume, într-un alt timp, l-ar fi avut. Acum, însă, bărbatul acesta incapabil să ia hotărâri care să fie ale lui o sufoca. Nu mai putea respira în preajma lui. Simțea că poartă în spate poveri care-o striveau. Iar el, fără să-și dea seama ce se întâmplă, mai arunca peste cele pe care le ducea deja în spate, încă una și încă una în fiecare zi. P. știa acum că, odată ce se căsătoriseră, el simțea că-i aparține, că o luase în stăpânire și că o privea ca pe o proprietate. Era obișnuit s-o știe acolo… Doar că, până și de proprietăți, gândea P., trebuie să mai ai grijă din când în când. Până și pereții unei case mai trebuie zugrăviți, spălați… Casele, însă, nu au de ales. Ele nu pot fugi de proprietarii care le tratează cu indiferență și condescendență. Cu oamenii, e o altă poveste…

Pe Ovidiu îl găsiți și aici.



Citiţi şi

“Dacă știi atâtea lucruri despre femei, cum de ești divorțat?”

Dragă tată, sunt copilul tău, așa mi s-a spus

Cum scapi de senzația de picioare grele, umflate, dureroase

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
13,501 views

Your tuppence

  1. Elena / 26 March 2017 0:45

    Interesant și meditativ textul.

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Paula / 25 February 2016 20:37

    Ooooo!!! Ce ma regasesc!
    O iubire nu se ucide dintr-o data. Se ucide cate putin.. Azi ii tai un deget, maine altul. In final ii dai lovitura de gratie si o strapungi direct in inima!

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply
  3. Alexandra / 30 November 2015 23:20

    Va recomand sa o carte rara – “Una din noi e de prisos”.
    Am redescoperit-o si recitit-o pe situl http://www.sidonia.ro

    Acum cativa ani o prietena a adus in gasca o carte. Veche, groasa. Cu o poveste din perioada interbelica, cred eu. O poveste in care ne-am regasit toate, pe rand. In cel putin un personaj. Eu cred m-am regasit in toate personajele.
    “Una din noi e de prisos”,semnata Catrinel (pseudonimul Sidoniei Dragusanu).

    Nu este un roman ca oricare. Este un roman compus din scrisorile unei fete catre prietena ei, scrisori cu intamplarile din viata acestei fete, iubirile si dezamagirile ei, lucrurile bune si rele care i se intamplau. La finele cartii exista si o scrisoare raspuns la zecile de epistole.

    Cred ca e genul ala de carte care se plimba din mana in mana si povestea despre ea se duce mai departe. Nu stiu unde a ajuns cartea. Caci nu este o carte care sa stea la cineva, e musai sa plece mai departe.

    Nu are nimic siropos in ea, toate epistolele sunt scrise cu o sinceritate dezarmanta, curat. Viata acelei fete este cumva la fel ca vietile noastre, desi ea traia la 1900 si ceva. Dramele ei au fost dramele noastre. Unele lucruri nu se schimba niciodata.

    Cumva ajungem sa fim de prisos intr-o relatie sau printr-o conjunctura la care nici nu ne-am gandit. Cumva in timpul vietii noastre ajungem sa fim “cealalta femeie”, aceea pe care am urat-o asa de tare. Ajungem sa iubim iubirea altcuiva.

    Cred ca fiecare dintre noi (cel putin o data in viata) a iubit barbatul altei femei, si tot cel putin o data in viata a pierdut o iubire pentru o alta femeie.

    Cu dragostele nu te pui! Eu asa am auzit. Fetele astea din carte ajung sa traiasca asa ceva. Una din ele ca personaj si cealalta ca observator, implicata indirect in istoria cu iubirea. Cumva mereu exista cineva de prisos.

    Chiar daca noi insine suntem de prisos, nu avem curajul sa renuntam la ceea ce credem ca este iubirea noastra. Din egoism. Eu i-as spune rautate de fapt. “Daca iubesti pe cineva, lasa-l sa plece” asa zicea cantecul, nu? Pe bune?? Nu prea am vazut pe nimeni care sa renunte asa usor..

    Oamenii prefera sa se amageasca. Nici o femeie nu va lasa un barbat (pe care crede ca il iubeste) sa o paraseasca pentru o alta femeie pe care el crede ca o iubeste, sau de care este indragostit. Mai bine are rabdare pana isi gaseste pe cineva si ea. E ca in vorba aceea din batrani: de ce sa planga mama? mai bine sa planga ma-sa:))

    Dupa 9 ani de zile imi aduc aminte un singur nume… Eli. Si ma umfla rasul. Una din noi e de prisos este o poveste atat de frumoasa, de sincera. In viata noastra de la anul 2000 pana azi nu mai exista asa povesti sincere si frumoase.

    Numai unele iubiri sunt asa. Dar acelea sunt rare si deseori se transforma in amintiri. Frumoase, dar despre care oamenii doar vorbesc. In soapta. O iubire doare cu siguranta pe cineva undeva.

    Nu exista barbati fara foste iubite, nu exista femei care sa nu suspine dupa fosti iubiti. Suntem o rasa de nemultumiti cu iubiri care vin si pleaca. Am citit eu demult, undeva: Sa nu iti cladesti fericirea pe nefericirea altcuiva. Pe bune??

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 12 Thumb down 1
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro