Prima iubire este mai puțin un fapt și mai mult o construcție — o formă timpurie de ficționalizare a sinelui în raport cu altul idealizat. Ceea ce numim „prima iubire” este adesea o versiune emoțională a realității, intens încărcată de proiecții. În Dreams (Sex Love), regizorul norvegian Dag Johan Haugerud nu urmărește linear desfășurarea unei iubiri juvenile, ci o examinează ca mecanism de povestire — un act de interpretare și re-interpretare continuă, în care fantezia devine o formă validă de adevăr afectiv.
Bunăoară, cadrul narativ devine un veritabil jurnal, ca spațiu al (ne)adevărului. Filmul se articulează în jurul adolescentei Johanne (remarcabil întrupată de Ella Øverbye), care își transcrie trăirile într-un jurnal personal. Așadar, Johanne, o adolescentă de 17 ani din Oslo, trăiește o primă iubire tumultoasă și plină de întrebări. Obiectul afecțiunii sale este profesoara ei de franceză, o figură elegantă, distantă și, poate tocmai de aceea, idealizabilă. Incapabilă să verbalizeze clar ceea ce simte, Johanne își găsește refugiul în scris — într-un jurnal unde realitatea și dorința se împletesc constant, iar oamenii din jur devin personaje ficționale. Pe măsură ce paginile jurnalului se adună, devine limpede că Johanne nu doar transcrie emoții: ea creează o lume, scrie cu o naturalețe care îi surprinde până și pe cei apropiați. Mama și bunica, descoperind întâmplător caietele ei, sunt mai puțin îngrijorate de conținutul jurnalului și mai curând impresionate de forța literară a textului. Astfel, o decizie esențială devine pivotul narativ al filmului: familia o încurajează să transforme jurnalul într-un roman.
Această tranziție — de la document confesiv la operă de ficțiune — produce o schimbare subtilă în Johanne: iubirea nu mai este doar trăită sau visată, ci scrisă în mod conștient. Ea devine autoare a propriei dorințe. Obiectul iubirii ei este profesoara de franceză, Johanna (Selome Emnetu), iar spectatorul este pus în poziția incertă de a decoda o poveste unde linia dintre fapt și proiecție este constant destabilizată. Ceea ce pare la început un posibil scandal afectiv (eleva îndrăgostită de profesoară) se transformă treptat într-o investigație a modului în care emoțiile pot crea realitate, chiar și în lipsa unei confirmări exterioare. Această ambiguitate este întreținută stilistic printr-un montaj de tip „replay” — anumite secvențe (în special interacțiunile dintre Johanne și profesoara ei) sunt reluate din perspective multiple, uneori însoțite de voice-over, alteori nu. Acest dispozitiv amintește de structurile narative din Rashomon (Kurosawa), dar este folosit aici nu pentru a confrunta mărturii divergente, ci pentru a accentua caracterul refractar al afectului — ceea ce Johanne „vede” este ireductibil la o simplă minciună sau proiecție.
Una dintre cele mai relevante secvențe are loc în biblioteca școlii, unde Johanne o surprinde pe profesoara ei împrumutând un volum de poezie franceză. Camera urmărește cu atenție expresia Johannei: este un amestec de admirație, identificare și anticipație. Cu ajutorul unui voice-over aflăm că „ochii Johannei căutau sensuri ascunse în paginile scrise de altcineva, dar păreau să mă citească pe mine.” Această dublă textualizare — cartea și jurnalul — devine un leitmotiv: iubirea, în film, este mai puțin trăită, cât scrisă, citită, interpretată. În această scenă, regizorul face o alegere interesantă: lasă camera statică pentru Johanne, dar o mișcă subtil când o cadrează pe profesoară. Rezultatul este o disociere vizuală: Johanne este fixată, absorbită, „înlemnită” de dorință, în timp ce profesoara rămâne un obiect mobil, fluid, imposibil de capturat în întregime. Este o transpunere vizuală a tezei centrale a filmului: obiectul iubirii este mai mereu o ficțiune.
Practic, avem de-a face cu un soi de reflexivitate intergenerațională. Astfel, într-o altă dimensiune narativă, filmul include – cu subtilitate – poveștile de viață ale mamei (Ane Dahl Torp) și bunicii (Anne Marit Jacobsen) Johannei. Aceste două personaje secundare nu au doar rolul de „gardieni ai moralei” atunci când jurnalul este descoperit. Din contră, ele devin contrapuncte tematice: femei care au renunțat sau amânat propriile dorințe. Mama, prinsă într-o relație inertă, rezonează cu tensiunea dintre ce „s-a dorit” și ce „s-a ales”; bunica povestește, într-o secvență-cheie, cum și-a abandonat o iubire tăcută în anii ’60, invocând „propria rușine ca formă de igienă morală”. Acest strat narativ funcționează aproape metatextual: iubirea Johannei nu este „șocantă” pentru că este queer sau pentru că implică o relație de putere, ci pentru că redeschide un lanț transgenerațional de visuri amânate, de dorințe abandonate, de narațiuni netrăite.
Cineastul Haugerud colaborează cu Cecilie Semec la imagine, iar rezultatul conține o estetică aproape onirică: cadrele largi, lumina caldă, mișcările lente ale camerei creează o atmosferă de „memorie simulată”. De altfel, filtrele ușor sepia și detaliile cromatice (galben, bej, gri-pudrat) susțin o logică afectivă a vizualului: totul pare reconstituit dintr-un viitor în care aceste emoții vor fi deja istorie. De asemenea, scenografia minimală (dormitorul Johannei, sala de clasă, aleea spre casă) funcționează ca spații mentale — nu au identitate topografică, ci una simbolică. La nivel sonor, coloana sonoră este extrem de discretă, lăsând loc respirației, vocii interioare, liniștii — toate elemente ale unei narațiuni introvertite.
Dreams (Sex Love) nu oferă verdicte, nu sancționează, nu psihologizează excesiv. În schimb, propune o formă rară de intimitate cinematografică: aceea în care iubirea este tratată nu ca fapt biografic, ci ca limbaj în sine. Iubirea Johannei poate fi sau nu reală în planul faptic — dar este autentică în modul în care este articulată, gândită, reimaginată. Iar în cinema, aceasta este o formă legitimă de adevăr. Într-un peisaj dominat de povești despre trecerea către maturizare vizibile și zgomotoase, Dreams reușește ceva radical: să vorbească despre adolescență fără dramatism, despre iubirea queer fără tezism, despre dor fără traumă.
Dacă în filme precum Lady Bird (R: Greta Gerwig) traseul adolescenței e redat prin conflictul cu lumea exterioară — părinți, oraș, școală —, în Dreams lupta este interiorizată, mai tăcută, dar nu mai puțin intensă. Johanne nu se definește prin opoziție, ci prin scris: ea nu sparge ziduri, ci le transformă în pagini. Din acest motiv, filmul lui Haugerud pare mai apropiat de literatură decât de cinematograful clasic al adolescenței.
În aceeași măsură, filmul rezonează cu lirismul contemplativ al lui Call Me by Your Name (R: Luca Guadagnino), intimitatea tăcută din Aftersun (Charlotte Wells) sau fragilitatea din The Miseducation of Cameron Post (R: Desiree Akhavan). Dar ceea ce îl diferențiază este faptul că nu urmărește un parcurs de afirmare identitară, ci propune o reflecție asupra scrierii ca formă de supraviețuire emoțională. Johanne nu rămâne o victimă a unei iubiri imposibile. Ea devine autoarea propriei povești, iar acest gest, în sine, este un act de emancipare. Pelicula devine o pledoarie pentru ceea ce este netrăit, dar totuși real — prin simplul fapt că a fost visat, scris, și, mai ales, simțit, așa cum zicea Julian Barnes: „Ne îndrăgostim nu de oameni, ci de poveștile pe care le construim despre ei.”
Pe Mădălina o găsiți și aici.
Titlul original: Drømmer
Titlul internațional: Dreams (Sex Love)
Regia și scenariul: Dag Johan Haugerud
Imagine: Cecilie Semec
Montajul: Jens Christian Fodstad
Muzica originală: Peder Kjellsby
Distribuția:
Ella Øverbye – Johanne
Selome Emnetu – Johanna
Ane Dahl Torp – mama
Anne Marit Jacobsen – bunica
Durată: 110 minute
Lansare în Norvegia: 4 octombrie 2024
Lansare internațională: 19 februarie 2025 (Berlinale)
Palmares și selecții
Ursul de Aur (Golden Bear) – Festivalul Internațional de Film de la Berlin 2025
Cea mai importantă distincție a festivalului, acordată în premieră unui film norvegian.
Premiul FIPRESCI – Berlinale 2025
Acordat de Federația Internațională a Criticilor de Film pentru cel mai remarcabil film din competiția oficială.
Premiul cinematografelor de artă germane – Gilde-Filmpreis Pentru contribuția adusă cinematografului european de autor.
Selecție oficială – Nordic Film Days Lübeck 2024 / Prezentat în avanpremieră în circuitul festivalurilor nordice.
Propunerea Norvegiei pentru Premiile Oscar 2026, categoria Best International Feature Film (în curs).
Citiţi şi
Între credință și dorință – The Starling Girl
Arta ca moștenire și rană – Sentimental Value
Lungul drum al inocenței către realitate
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
