E cu mine peste tot ṣi oricând ṣi-mi aduce aminte cine sunt ṣi de unde vin

Nicoleta Beraru

22 October 2017

Nicoleta BeraruAm o bătătură veche. O simt mereu în palma dreaptă. E conṣtiinṭă, constantă, unitate de masură, martor sau un soi de semn de carte. Acum ne îndreptăm împreună – eu absentă, ca de obicei – spre ṣcoală. Peste douăzeci de minute intrăm la cursul de română pe care eu îl predau de câṭiva ani, într-un oraṣ studenṭesc din Flandra, în Leuven. Pe stradă mă port aidoma unei frunze purtate de vânt. Pentru mine n-ar trebui să existe semne de circulaṭie. Instinctul mi-e călăuză, iar bătătura ancoră în prezent. Ṣi-n timp ce aceṣtia lucrează conṣtiincioṣi, gândurile mele rătăcitoare mă duc pe tărâmuri ṣi-n timpuri ce-au apus, ca într-un film anacronic. Episoade dezordonate se suprapun, se intersectează, se întrepătrund, se curtează, se consolează unele pe altele ṣi mă transpun în vremuri care-au fost odată ṣi care, de s-ar putea reîntoarce, nu ar putea fi trăite decât exact aṣa cum s-au mai petrecut. Ṣi-atunci îmi simt bătătura, identitatea mea, indiciul existenṭei mele pe un pământ pe care trăiesc pentru că aici s-a întâmplat să mă aducă viaṭa. Bătătura asta am dobândit-o la începuturile traiului meu în ṭara asta de împrumut, când a trebuit să muncesc ca un bărbat. De atunci nu m-a mai părăsit. E cu mine peste tot ṣi oricând ṣi-mi aduce aminte cine sunt ṣi de unde vin. Mă asistă în hoinărelile mele atemporale ṣi mă aduce înapoi în vremuri pe care trebuie să le trăiesc.

femeie in autobuz

Aṣa se face că azi am fost împreună într-un lan de porumb, cu lăncile frunzelor îngălbenite zornăind discret în bătaia unui vânticel sfios, în care un copilaṣ de-o ṣhioapă, abia ajungând la jumătatea cocenilor, îṣi caută drumul. Să tot aibă vreo trei aniṣori, poate chiar patru. Pe cap poartă o căciuliṭă bleu-ciel cu moṭ des ca de găinuṣă moṭată, ce se leagă sub bărbie cu două panglici împletite, acoperindu-i bine, să nu răcească, urechiuṣele de ṣoricuṭ. Poartă un paltonaṣ în brăduṭi verzi, cu bumbi bruni ṣi cordonaṣ încins în talie. Cu mânuṭele grăsunele îṣi face loc printre frunzele aspre, încercând să ajungă… unde? Memoria e oarbă. În oastea de lănci discret-zăngănitoare, copilul cu ochi ca două mărgele negre, cu obrăjori rozalii, cu o gură ca o cireṣică dând în pârg ṣi câteva fire castanii, răzleṭe, scăpând rebele de sub căciuliṭa ca o albăstrică, strigă. Pe faṭă îngrijorarea i-a arcuit sprâncenele, iar ochii, ai căror cristalin e de un alb atât de curat, încât dă în albastru, joacă în lacuri minuscule de rouă. Înaintează greoi, poticnindu-se, împiedicându-se în ṣireturile ghetuṭelor maronii, pline de tină. Ceaṭă străvezie îl înconjoară. Închipuirea-l înveṣniceṣte-ntr-un cliṣeu precis tocmai în momentul când mânuṭele întinse întâlnesc alte mâini. Pulbere fină de soare joacă pe mâinile ce se întâlnesc într-o strângere tandră, fericită. Mâini mai mari, mai ferme, delicate ṣi puternice, cunoscătoare, destoinice îi strâng copilului mânuṭele.

– Nicuṣor, vin’ la mama.

Copilul se aruncă spre mâinile ce îl cuprind cu dragoste duioasă. Colṭurile gurii i se lasă tremurânde în jos, într-o descărcare uṣurătoare de spaime, în destindere ṣi desprindere de temeri. O întreagă lume de fantasme dispare la contactul cu căldura mâinilor mamei. Mâinile acelea, pe care razele soarelui le scaldă generos în burniṭă de aur, îl fac pe copil să uite tenebrele duṣmănoase ale lăncilor ameninṭătoare de porumb. Odată cu roua ce picură din ochii candizi ai lui Nicuṣor, odată cu razele soarelui, din care se desprind fâṣii prietenoase de lumină, odată cu căldura emanată de binevoitoarele mâini ale mamei, lumea aceea a soldaṭilor-coceni descompusă în umbre ṣi zgomote hidoase se estompează, iar Nicuṣor se lasă să alunece mai departe, mai adânc, spre iubirea gingaṣă a singurei fiinṭe care poate înlocui o lume-ntreagă. Cu o voce ce imită glasul candid al băieṭelului, mama îi disipează ṣi ultimele firimituri de teamă:

– Băieṭel, tu mă cunoṣti pe mine? Ṣi glasul îi clipoceṣte într-un râs cristalin. Cel mai frumos glas pe care Nicuṣor îl cunoaṣte!

Băieṭelul râde fericit. Ṣi pulberea de aur a soarelui joacă mărunt printre suliṭele porumbilor, zbătându-se domol în bătaia vântului sfios, la fel de bălaie ca fericirea băieṭelului.

Îmi simt bătătura. Îmi zice că mă apropii de destinaṭie. Privesc în jur. Străzi înguste pietruite ca în Evul Mediu, clădiri precum căsuṭele din turtă-dulce, o catedrală gotică în depărtare, al cărei turn domină oraṣul până în depărtări, clădirea roṣie a universităṭii ṣi câṭiva studenṭi precipitându-se tăcuṭi pe biciclete spre camerele lor. Vacanṭa nu s-a sfârṣit. Oraṣul e calm. Văd încă o dată în faṭa ochilor surâsul curat al lui Nicuṣor înaintând în lanul de porumb, trăindu-ṣi  bălaia beatitudine la vederea mâinilor mamei. Apoi totul se confundă într-o o rază de soare plăpândă ce scapă printre doi noriṣori. Îmi privesc din nou bătătura, semnul meu de carte, trecătoarea dintre trecut ṣi prezent.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Puteam să nu vin, dar am venit…

O fărâmă de speranță

Deci cum se face?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,656 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro