Elisabeta, prințesa ciudată

27 February 2021

La 12 octombrie 1894 se năștea la Peleş Elisabeta Charlotte Josephine Alexandra Victoria, cel de-al doilea copil al familiei moştenitoare Maria şi Ferdinand. Un copil bine primit. Dar un copil distant, enigmatic, poate egoist, oricum prea retras. Elisabeta a României a păşit cu dreptul într-o lume pe care însă n-o iubeşte. Este răsfăţată ca şi fratele Carol, crescută prea liber, învăţată că are întotdeauna dreptate – mai ales când nu are.

Este obiectul unei dispute dureroase între familia regală şi cea moştenitoare. Regina o consideră pe nepoata ei, viitoarea regină Maria, incapabilă să educe o principesă. Şi vrea cu orice chip să preia această responsabilitate. Are susţinerea Regelui, care nici el nu agreează independenţa Mariei.

Unchiul şi Aunty voiau să ne convingă că fiii noştri erau proprietate naţională” va scrie Maria în amintirile ei. Prinţesa moştenitoare se revoltă, nemulţumirea ei ajunge la ducesa Maria de Saxa – Coburg – autoritara ei mamă. Urmează un schimb de scrisori deloc prietenoase adresate regelui Carol. Mai ales că Regina Elisabeta nu era chiar cel mai bun educator. Singurul ei argument era faptul că se simţea născută să fie mamă, dar avusese nenorocul să-i moară unicul copil. Nu era destul.

Micuţa Elisabeta, la mijloc în această luptă, se instalează comod pe poziţie şi primeşte răsfăţul din ambele părţi ca şi cum i se cuvine. Se apropie însă de tatăl ei. Ferdinand este blând, este rezervat, este bun şi o iubeşte fără ambiţii. Este tatăl pe care îl va adora şi pe care îl va apăra, la nevoie, chiar faţă de propria mamă. Constantin Argetoianu a găsit loc, în generoasele sale memorii, unor consideraţii deloc măgulitoare: “Rece şi trufaşă, Elisabeta era un alt produs al cooperării dintre prea multe autorităţi şi prea puţină disciplină. Ca şi Carol, era foarte inteligentă, dar, spre deosebire de el, leneşă din punct de vedere intelectual. Regina Elisabeta îi băgase în cap tizei sale că îi este superioară Principesei Moştenitoare şi că are „o fire mai profundă, mai artistică şi mult mai interesantă”.

Ochii copilei, albaştri, superbi, privesc rece în jur. Nu se simte apropiată de mama ei. Dorinţa Mariei de a străluci, de a fi în centrul atenţiei, firea ei activă, sportivă, veşnic în mişcare sunt tot atâtea motive pentru care Elisabeta rămâne deoparte. Ea nu este omul spectacolului, al galei fastuoase. Cu cât e mai mare admiraţia pe care o stârneşte Maria la cei din jur, cu atât creşte distanţa faţă de fiica ei. Privirea Elisabetei e de gheaţă, zâmbetul ei e foarte rar. Dezaprobarea cu care îşi priveşte mama e aproape materială.

Cu Regina Elisabeta, Aunt, e chiar mai rău. Rochiile ciudate şi situaţiile penibile nu sunt atractive pentru mica principesă. Iar ea nu se străduieşte deloc să mascheze. Ba dimpotrivă. De exemplu, într-o minunată dimineață de primăvară, Regina Elisabeta are una dintre ideile ei năstrușnice: vine la Pelișor în celebra ei caretă îmbrăcată într-o rochie de zână pe care erau aplicați fluturi din mătase. Sarcina fetițelor, Elisabeta și Mărioara era să culeagă fluturii de pe rochie! În timp ce micuța Mărioara s-a repezit încântată la fluturi, Elisabeta a rămas deoparte, cu o atitudine foarte explicită. Chipul ei exprima uimire amestecată cu un ușor dispreț, după cum  remarca principesa Maria, prezentă la jocul propus de Aunt.

Relația cu frații este una cât se poate diferită.

Față de Carol, fratele mai mare, este ceva mai apropiată, deși reușește să-l enerveze frecvent. Numai că, spre deosebire de frații mai mici, el reacționează.

Cu Mignon nu are nimic în comun. Mignon este un copil bun, blând, îndatoritor, gata să vină oricui în ajutor, mereu zâmbitoare. Sunt tot atâtea argumente pentru ca Elisabeta s-o privească cu dispreț nedisimulat. Considera, probabil, că această soră prea simplă este lipsită de aristocrație. Prin urmare, în sinea ei o desconsidera.

Nicolae este doar o sursă de zgomot și de agitație, adică un nesuferit. Numai că lui Nicolae puțin îi pasă de ceea ce numește ifosele Elisabetei. I se pare țeapănă și exagerată. Cei doi se tolerează și atât.

Ileana e cea mai mică. Față de ea, a avut o reacție chiar de cruzime, care a făcut înconjurul Bucureștilor. Într-o zi, a chemat-o la fereastră cu vorbele: “Vino să-l vezi pe tatăl tău!”și i l-a arătat pe Barbu Știrbey. Cu toate acestea, firea blândă a fetiței, felul ei zâmbitor și cuminte îi trezesc o oarecare afecțiune.

Dacă ar fi să ne luăm după toți cei care i-au fost contemporani, Elisabeta și-a iubit doar tatăl, pe regele Ferdinand și fratele, pe Carol. Regina Maria era însă de altă părere sau poate doar își dorea asta: “Ea ne iubește, în felul ei, dar nu este o dragoste activă, ei nu-i oferă nici un fel de bucurie și nouă foarte puțină, pentru că nu se manifestă niciodată.”

Elisabeta era probabil convinsă de superioritatea ei față de toți cei din jur pe care-i credea în mod evident nedemni de compania ei. Se refugia în artă. Studiase pianul și se pare că avea un real talent. Dar mai ales se pricepea la desen! Schițele ei demonstrează asta de la prima privire. Desena în cărbune cu o ușurință admirabilă. Din câteva linii schița un portret expresiv și foarte asemănător modelului.

Era însă, din păcate, prea leneșă ca să urmeze serios această cale sau oricare alta. Își pierdea repede interesul pentru un domeniu ca și pentru un om. Ceea ce o pasiona astăzi i se părea mâine fără nicio importanță. Trecea printre oameni aparent fără să-i vadă. “Parcă ar fi fost o înaltă preoteasă din legende, propovăduind nişte credinţe stranii, prea ameţitoare pentru mintea oamenilor neluminaţi”, așa îi părea mamei sale. “Privirea ei te ţintea drept, aproape sfidătoare, sub sprâncenele bine desenate. Părul ei e foarte blond şi prinde într-însul lumina, parcă s-ar fi agăţat în pletele ei fluturi de aur”. Aceeași regină Maria nota cu amărăciune mai târziu: ”Lisabeta însă […] nu este o persoană cu care să conviețuiești – trăiești alături de ea și asta e tot.”

Anii treceau și mica principesă devenise o tânără cu caracter complicat. Regina credea că „secretul stă în egoismul ei total și absolut, nu dăruiește niciodată nimănui nimic, nici dragoste, nici timp, nici atenție. Trăiește numai pentru ea, și totuși se ascunde în ea un fond foarte bun. Trăiește ruptă de realitate și aleargă după himere, vrea să fie întotdeauna admirată și compătimită ca o neînțeleasă. Are la dispoziție tot ce și-ar putea dori și nicăieri nu se simte bine. […] N-ai cum s-o faci fericită, orice ai face, pentru că nu e nici urmă de fericire în sufletul ei. Principesa era foarte frumoasă. Martha Bibescu, în general zgârcită cu laudele, spunea fără să ezite: “Elisabeta este atît de frumoasă – mai frumoasă decît ea şi decît oricine altcineva.” Şi tot ea precizează: „De cînd s-a născut are acea faţă perfectă, de o perfecţiune clasică, atît de clasică încît inspiră aproape aceleaşi sentimente ca… o minunată bucată de marmură sculptată”.

Aşadar, admirată de toţi, Elisabeta flirta fără ezitare cu oricine îi atrăgea atenția pe moment. Regina Maria nota în jurnalul ei, indignată, că Elisabeta avea și trei flirturi deodată! Desigur, nimeni n-o interesa cu adevărat. Își petrecea multe zile în casă, remininscență a obișnuințelor create pe vremea când stătea în preajma Reginei Elisabeta. Nu avea nicio simpatie pentru viața în aer liber, atât de dragă mamei ei.

Cu toate acestea, unul dintre flirturi a fost mai serios decât părea la început. În 1920, când avea deja 26 de ani, Elisabeta se îndrăgostește de-a binelea. Obiectul acestei iubiri este dirijorul George Georgescu, muzicianul căruia îi datorăm ceea ce este orchestra filarmonică și care avea cu șapte ani mai mult. Regina Maria veghează însă. Principesa era pe cale să se căsătorească cu diadohul (prințul moștenitor George (tot George!) al Greciei. Nu-l iubea, îi respinsese deja de două ori cererea în căsătorie, dar prinţul elen insistase. În consecință, regina va avea o discuție delicată, dar fermă cu George Georgescu pe care îl determină să promită că va pune punct idilei: “Te rog să nu-i scrii, să nu-i telefonezi, să nu-i telegrafiezi, să nu-i răspunzi la scrisori pentru că e mai bine să sufere decât să stricăm ceva care poate că într-o zi va fi bine pentru ambele țări –  Grecia și România”. Principesa va pleca la Paris, alături de mama ei, ca să-și pegătească trusoul pentru nuntă. De acolo trimite scrisori exasperate către iubitul care, om de cuvânt, își va ține promisiunea făcută reginei și nu va răspunde. Câteva dintre aceste scrisori, foarte puține, sunt publicate de Tutu Georgescu, soția dirijorului, în cartea sa de amintiri. Scrisorile, găsite după moartea destinatarului în fundul unui cufăr, sunt înduioșătoare. Principesa îl numea pe Gogu Georgescu „Frate Farmec” și îl implora: “Vreau să știu tot ce faci, tot ce se petrece în jurul tău și în sufletul tău! Pentru dragul lui Dumnezeu, ai milă și scrie-mi! Scrie-mi! Nu pricepi că așteptarea veștilor dă rost vieții mele? Nu pricepi cu ce nerăbdare, cu ce grijă voi aștepta în fiecare zi ce trece o vorbă, un semn de viață de la tine? […] Nu uita, Farmec, că la mine vei găsi de-a pururi un liman pentru durerile tale și o tovărășie bună în clipele de bucurie.” Până la urmă, principesa înțelege însă că tăcerea destinatarului e definitivă: “Rămâi cu bine, fie-ţi tăcerea semn de fericire şi de pace”.

Starea de spirit a Elisabetei stârnea tot mai mult nemulțumirea reginei. După un dineu la ambasadorul Poloniei, suverana notează in jurnal: ”Lisabeta nu dansează niciodată, așa că seratele nu sunt niciodată pentru ea atât de captivante cât ar fi normal la vârsta ei. Lisabeta nu a fost niciodată tânără.” La scurtă vreme, revine asupra fiicei sale mai mari cu alte observații la fel de puțin măgulitoare: ”N-a fost niciodată veselă sau bine dispusă, n-a făcut niciodată vreun efort să-i facă viața plăcută cuiva.”

Toate acestea se petreceau în vara anului 1920. Pregătirile pentru nunta stabilită pentru februarie 1921 cu viitorul rege al Greciei intraseră în linie dreaptă. Ce însemna asta pentru viitoarea mireasă? Într-o lungă discuție neplăcută cu Barbu Știrbey, acesta va afla și va comunica reginei că: ”este impresionată de George, dar nu simte nimic pentru el și ideea căsătoriei nu-i provoacă nici o bucurie, dar nu vrea să rupă logodna deoarece nu are altă perspectivă și știe că este deja la o vârstă când ar trebui să fie măritată.”

Elisabeta se va supune destinului pentru că, vorba Reginei Maria, “copiii regali nu au viaţa lor, au un destin”. În luna octombrie, logodna regală este umbrită de moartea bunicii dinspre mamă. Maria Alexandrovna a Rusiei se stinge la Zürich, în Elveţia. Destinul începea să se contureze în culori nu foarte fericite. În primăvară, Elisabeta devine prinţesa moştenitoare grecilor.

Nu-i iubeşte, nu iubeşte ţara lor, nu-l iubeşte pe regele lor. Şi peste toate acestea, în primăvara anului următor, 1922, se îmbolnăveşte de tifos într-o formă deosebit de violentă. Aceeaşi Tutu Georgescu notează că Elisabeta “din fiinţa sublimă, care arăta ca o zeiţă, a rămas o floare ofilită” şi că a pierdut sarcina. Starea bolnavei era aproape lipsită de speranţă, spre deznădejdea reginei Maria care îi stătea la căpătâi. La fel de îngrijorat era Carol, fratele de care fusese mai apropiată. Din dorinţa de a-i schimba starea de spirit, Carol decide să deplaseze orchestra filarmonică la Atena, pentru un concert găzduit chiar de palatul regal. După concert, cei doi îndrăgostiţi se revăd pentru prima dată după despărţirea cerută de regina Maria. Momentul este cumplit, iar descrierea făcută de Tutu Georgescu se bazează cu siguranţă pe spusele soţului ei: “Lui George Georgescu i-a trebuit multă măiestrie să disimuleze impresia cumplită pe care i-a produs-o imaginea cu care s-a întâlnit. Un chip emaciat, pierdut între pernele dantelate şi un păr care abia începuse să răsară pe craniu.”George Georgescu nu a destăinuit nimănui ce a vorbit cu Elisabeta în cele câteva minute în care au rămas singuri. Dar a povestit totuşi că, în momentul în care a vrut să se retragă, regina grecilor i-a luat mâna în mâinile ei slăbite şi a spus: “Frate Gogule, acum pot să mor, pentru că am atins pământ românesc.” Avea abia 28 de ani şi nu-i era sortit să moară.

Ba chiar mai avea multe gafe de făcut. În 1923, recuperată deplin după boală, Elisabeta, care devenise de câteva luni regina Greciei, după ce socrul ei, regele Constantin abdicase în favoarea fiului său, participă la botezul primului născut al surorii Marioara (Mignon), acum regina sârbilor. Şi nu se dă înapoi din a flirta cu însuşi cumnatul său, regele Alexandru. Înainte ca scandalul să ia amploare, regina Maria o trimite pe Elisabeta acasă. Dar relaţia cu Mignon se va răci pentru totdeauna.

În fond, Elisabeta e profund nemulţumită. Nu-şi iubea soţul, se simţea o străină în ţara a cărei regină era, nu avea prieteni. Mai mult, Grecia era frământată de revolte, iar familia regală elenă trăia aproape în sărăcie. Nu odată Elisabeta scrie mamei sale despre lipsurile cu care se confruntau şi pe care ea nu considera deloc că e drept să le împărtăşească cu noua ei familie. Totul se sfârşeşte în 1924, când George este detronat. Elisabeta e aproape fericită şi revine în ţară.

Este gata să-şi reia viaţa de dinaintea căsătoriei. Simte că se îndepărtează tot mai mult de soţul ei. De altfel, se vor despărţi în fapt foarte repede, George al Greciei trăind mai mult la Londra. Elisabeta se stabileşte la Peleş, ocolind dragul ei Bucureşti. Constantin Argetoianu notează în stilul său viaţa Elisabetei la castelul de la Sinaia: „Se spune că umbla prin saloane îmbrăcată în halat de casă și fredona lieduri de Schubert, stârnind uimirea valeților în livrea. Prefera încăperile întunecoase, cu draperiile trase. Se scula în timpul nopții și se așeza la pian, pentru a cânta, până aproape de zorii zilei, partituri de Mozart. Picta des, dar începuse să scrie și poezii intimiste. Își folosea renta viageră pe călătorii la Veneția și Nisa. Nimeni n-a văzut-o cu vreun bărbat!”

Aşadar, Elisabeta picta din nou, cocheta cu arta. Trăia departe de ochii mamei sale, pe care îi simţea critici. Lipsită de orice fel de anturaj, fosta regină a grecilor se închide în singurătatea în care simţea confortabil. Pentru că nu avea o casă a ei, Carol, odată cu revenirea pe tron, îi construieşte Palatul care-i şi poartă numele şi i-l dăruieşte. Un spaţiu frumos, aranjat cu bun gust, dar în care Elisabeta e din nou izolată.

Până la urmă, renunţă de tot la viaţa din Capitală, unde era nevoită să participe la diverse evenimente ce implicau Curtea regală şi în care suporta cu dificultate prezenţa Elenei Lupescu. Aristocrata din ea nu putea accepta, nici măcar de dragul fratelui, apropierea de o femeie de joasă extracţie. Prin urmare, Elisabeta cumpără un conac în celălalt capăt al ţării, la Banloc. Şi se stabileşte acolo definitiv. Se întâmpla în anul 1935, anul în care divorţează oficial de George al Greciei.

Viaţa la Banloc este una foarte retrasă şi foarte liniştită. Relaţiile cu Carol se rezumă la corespondenţă. Rareori îl vizitează. Vacanţele şi le petrece la Nisa, un loc care i-a fost mereu drag. În această etapă a vieţii ei, este îndrăgostită de Alexandru Scanavi, Sandi, care era şi administratorul domeniului. Acesta, cel din urmă descendent al familiei Scanavi din Fanar, va fi poate cea mai lungă relaţie a Elisabetei cu un bărbat. Prin relaţia cu Elisabeta, Scanavi devine foarte influent pe lângă Carol şi deosebit de antipatizat de toţi cei care nu făceau parte din camarilă. Dar Carol nu-l va păstra pe Scanavi printre apropiați ceea ce îi atrage furia Elisabetei. Regele notează în jurnal o întâmplare petrecută la parastasul de un an al Reginei Maria: ”Din nenorocire, atitudinea Elisabetei a fost cât se poate de dureroasă. A venit cu o capsă pusă nemaipomenită și, din puținele vorbe ce le-am schimbat am înțeles că este ofensată despre atitudinea mea și mă acuză, mai ales, de lipsa de loialitate. La plecare, sub formă de mângâiere, mi-a dat în plină gară o palmă. A refuzat să steie la masă cu noi. Supărarea, pare-mi-se, ar fi fost pricinuită din cauza punerei la o parte a lui Scanavi de la conducerea Băncii de Credit. Nu mi-a spus-o, dar am simțit-o. Ea e așa prinsă de acest escroc, încât orice nu-i place lui i se pare că este o ofensă adusă ei. Atitudinea ei este absolut nejustifcată.”

Elisabeta se mulţumeşte să nu facă nimic sau are ocupaţii nesemnificative: pictează, se plimbă călare prin parcul de la Banloc. Și, mai ales, se preocupă de interesele lui Scanavi, marea ei iubire de atunci.

În 1940, Carol ia din nou drumul exilului şi pe tronul României urcă, din nou, Mihai. Dar asta înseamnă şi întoarcerea în ţară a Elenei, cumnata Elisabetei, sora regelui George al Greciei şi fosta soţie a lui Carol. Elisabeta nu a iubit-o niciodată pe Elena. Mai mult decât atât, temperamentală, Elisabeta chiar ar fi pălmuit-o într-o împrejurare. Cel puțin așa a povestit fosta soție a lui Carol. Aşadar, legăturile cu Bucureştiul sunt tot mai reci. Cu toate acestea, Elisabeta lasă Palatul din Capitală nepotului Mihai. Ani de zile, când băiatul fusese în grija tatălui său, Elisabeta încercase să ţină loc de mamă, atât cât putea ea. Aceasta strădanie fusese una total neobişnuită pentru toţi cei care o cunoşteau. Dar Elisabeta era plină de surprize! În 1947, când o telegramă îi anunţă moartea lui George al Greciei, fostul ei soţ, Elisabeta plânge cu o durere în care, poate, este amestecat şi un sentiment de vinovăţie faţă de omul care se dovedise mereu îndrăgostit de ea, atent, sensibil, cald şi protector.

Vremurile sunt tot mai tulburi. Mihai este constrâns din multe direcții. În jurul lui apar oameni cărora, altminteri, Elisabeta nu le-ar fi aruncat nici măcar o privire. Un cabotin ca Petru Groza nu putea avea nimic în comun cu această descendentă a marilor case regale europene. Dar din Jurnalul lui Carol al II-lea aflăm lucruri suprinzătoare. Fostul rege, informat prin diferite surse, mai mult sau mai puțin binevoitoare, nota: ”oribile sunt atitudinile Elisabetei și ale Ilenei. Amândouă se pupă-n bot cu mai marii zilei, prima organizând la Banloc o vânătoare pentru Tito și Groza, rușine!”

Adevărul era că viața celor rămași aici, printre care și a Elisabetei, firesc, era grea. Desigur, în intimitate împărtășeau convingerea celor mai mulți și anume că e doar o scurtă perioadă de dezorientare care va trece și că România nu va fi lăsată la dispoziția rușilor. Tot ce trebuia făcut, credeau ei, era să facă față prezentului fără mari pierderi. Prin urmare, Ileana dezvoltă relații de amiciție cu Emil Bodnăraș, iar Elisabeta pune Banlocul la dispoziția liderilor comuniști pentru relaxare. Fiecare dintre cele două principese avea ceva de apărat. Ileana – numeroasa ei familie cu Anton de Habsburg. Elisabeta pe Sandi Scanavi și interesele lui. Carol nota indignat în jurnal: ”Elisabeta se poartă stupid, a vrut să plece din Țară, dar cum nu i s-a dat drumul lui Scanavi, s-a refugiat la el, la Sinaia, într-o casă pe care sovieticii au ocupat-o pe jumătate.”

Comportamentul celor două prințese nu a scăpat netaxat. Au fost numite ”mătușile roșii” și capitalul lor de imagine s-a redus simțitor. Dar aceasta era o problemă aproape insignifiantă pentru ele atunci.

La numai un an, în ianuarie 1948, Elisabeta se urcă în trenul regal cu câteva bagaje de mână, secondată de două servitoare. În tren erau regele Mihai, regina mamă Elena şi sora ei mai mică, principesa Ileana. România devenea comunistă. Regele abdicase.

Dar Elisabeta mai trecuse odată prin asta, alături de George, în Grecia. Ea încă spera că va reveni la Banloc, că lucrurile vor reintra în normalitatea pe care o cunoştea.

N-a fost aşa. O vreme s-a refugiat la Sigmaringen, dar apoi s-a stabilit la Cannes, în aşteptarea întoarcerii acasă. Relațiile cu fratele ei Carol s-au îmbunătățit, probabil că Elisabeta a avut explicații pentru tot ce i-a reproșat Carol. Mai mult chiar, au rămas în relații bune și fostul rege își vizita sora cu oarecare regularitate. În 1952, se afla din nou la ea când i s-a făcut rău. Un descendent al Brătienilor susține că: ”terminându-i-se picăturile de digitalină, pe care le lua pentru afecțiunile inimii, a trimis-o la farmacie pe fata în casă a Elisabetei, cu rețeta pe care ex-regele o avea în permanență asupra sa.” Nu se știe ce anume era cu adevărat în recipientul înmânat de farmacist, dar orice ar fi fost a pus capăt vieții lui Carol câteva zile mai târziu.

Elisabeta pierdea astfel pe ultimul membru al familiei de care fusese vreodată apropiată cu adevărat. Cu rezervele financiare pe care le avea, a încercat câţiva ani să facă faţă. Ba chiar a mai avut şi o legătură amoroasă, cu un tânăr pentru care a solicitat familiei de Hohenzollern titlul de prinţ, refuzat cu indignare. Dar rezervele s-au terminat și fost regină a grecilor a fost nevoită să se întrețină dând lecții de pian.

Eforturile au fost însă de scurtă durată. Elisabeta s-a stins la 62 de ani, la Cannes şi, așa cum şi-a dorit, este înmormântată în biserica Hedinger din Sigmaringen.

Pe Cristiana o găsiți și aici.



Citiţi şi

Album de familie româno-britanic

Marta Trancu-Rainer – prima femeie chirurg din România și doctorița reginelor României

Amintiţi-vă de Maria, Regina României

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro