Ema

Cristina Lincu

20 July 2017

Pe holurile lungi ale spitalului, silueta fină a Emei se reflectă în fiecare geam. Trece de mână cu fiica sa, un înger cu ochi prea mari, prea expresivi. De mai bine de două luni sunt internate într-o secție de oncologie oarecare, a unui spital oarecare, a unui oraș oarecare.

Ema are putere să zâmbească. Acasă o așteaptă alți doi copii care-i simt lipsa ca pe un abandon. Ema nu se poate împărți. Mezina de numai trei ani are nevoie de ea aici, între pereți aseptici, doctori, asistente, medicamente, injecții, branule, chimioterapie. Îngerul este tuns la zero. Tristețea și-a făcut cuib în sufletul mic. Copilul a uitat să zâmbească. Te privește direct, te dezbracă de toate armurile, îți dărâmă zidurile de apărare. Nu te întreabă „de ce?”, căci este prea mică, dar ți-ar spune că vrea acasă. Ți-ar spune că o doare. În fiecare zi o doare. Ți-ar spune că nici nu mai știe cum arată curtea casei, cum arată jucăriile ei, cum arată frații ei. Ți-ar spune că a obosit…

Ema trece pe holurile lungi ale spitalului de mână cu un înger obosit.

mama fiica

Azi Ema are ochii roșii. Uneori ea plânge. Noaptea, cu fața adânc înfiptă în perna de spital pe care atâtea alte lacrimi au udat-o. O întrebi ce face, cum se simte îngerul cu ochii triști. „Bine”, răspunde ea, invariabil. „E bine”.

Dacă lucrurile merg, într-adevăr, bine, le așteaptă încă un an de spitalizare, de tratamente agresive, de analize… Dacă lucrurile merg, într-adevăr, bine, îngerul ei se va vindeca. Dacă…

Ema nu cere milă, nu cere ajutor. Ema are încredere în doctori și în Dumnezeu. Ea nu vede sensul în toate acestea, însă încă mai crede că există unul. Asta o ține dreaptă. Asta o ține în viață. Asta îi dă puterea să nu șovăie atunci când își ține strâns, sigur, cald, îngerul de mână. Când îi vorbește pe un ton firesc. Când îi zâmbește cu speranță. Când colorează împreună. Când îi veghează somnul agitat. Când îi alină durerile. Când îi oferă toată dragostea sa. Când și-ar da și sufletul, și viața pentru a o vindeca.

Sunt prea multe mame ca Ema, sunt prea mulți îngeri cu ochi triști în secțiile de oncologie ale spitalelor pediatrice, e prea multă suferință și prea puțină viață. Cumva, pare că trebuie împărțită între toți acești copii și, ce să vezi?, nu ajunge pentru toți…

Silueta fină a Emei se reflectă și acum în geamurile spitalului. Şi azi își poate ține fiica de mână. Şi asta este, să recunoaștem, o mare victorie. O zi în plus. O zi câștigată.

De aici, Ema are putere să zâmbească.

Pe Cristina o găsiți întreagă aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Să-l doară și pe el așa cum a durut-o pe ea 21 de ani!

Cum se cuceresc femeile (varianta secolul 21)

Unde dispar iubitele după căsătorie

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
3,556 views

Your tuppence

  1. Ema | Cristina Lincu / 20 July 2017 10:32

    […] Citește articolul întreg aici. […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro