Femeia care i-a spus „Nu” lui Picasso

1 October 2022

Pablo Picasso a numit-o pe Françoise Gilot „Femeia care spune nu”. Micuță, talentată și înflăcărată și o artistă desăvârșită în sine, Gilot l-a părăsit pe Picasso după o relație de zece ani, singura femeie care a scăpat nevătămată de atenția lui intensă.

Din 2012 până în 2014, jurnalistul și autorul german Malte Herwig a vizitat-o la atelierele ei din Paris și New York pentru a discuta despre viață, dragoste și artă. Ea a împărtășit observații tranșante, cu un ascuțit simț al umorului, din cei peste nouăzeci de ani de experiență, în mare parte în compania unor bărbați care au schimbat lumea: Picasso, Matisse și al doilea soț al ei, celebrul virusolog Jonas Salk, creatorul vaccinului contra poliomielitei. Niciodată femeia care să stea în umbră, Gilot s-a angajat în relații cu artiști și oameni de știință revoluționari în propriile condiții, creând din aceste interacțiuni vitale un stil artistic propriu, tradus într-o colecție enormă de picturi și desene deținute de colecționari privați și de muzee publice din toată lumea. Herwig a început ca intervievator, dar s-a trezit atras în rolul de elev al pictoriței nonagenare, pe care a numit-o „un filozof al bucuriei”.

Pablo Picasso și-a torturat emoțional iubitele, însă Françoise Gilot a reușit să scape nevătămată celor 10 ani de relație cu pictorul. Malte Herwig descrie în cartea sa cum s-a destrămat relația lor, iar câteva rânduri din această relatare a istoriei zbuciumate dintre cei doi artiști pot fi citite în continuare. (sursa)

∼ fragmente∼

Picasso era furios. Încărcat cu valize, doi copii și o tânără femeie, taxiul demara în trombă de la vila La Galloise din Vallauris. La scurtă vreme, în urma mașinii rămăsese doar un nor de praf care se întindea de-a lungul drumului de țară ce ducea spre Paris. Picasso a intrat nervos înapoi în casa goală. Ea se ținuse de promisiune și plecase de tot alături de cei doi copii, copiii lui! Acest lucru era revoltător.

Femeia din mașină nu a privit înapoi, dar își putea închipui starea care îl cuprinsese pe Picasso. Timp de 10 ani ei formaseră un cuplu – tânăra Françoise și bătrânul Pablo. Femeia îl cunoștea mai bine decât aproape oricine altcineva. Îi știa latura sensibilă, precum și părțile neplăcute. Însă, știa de asemenea că atât ea, cât și copiii ei ar fi fost pierduți dacă ar fi rămas în continuare alături de el. Françoise îi privea pe Claude și Paloma, care stăteau alături de ea. Încă îl mai iubea pe Pablo, dar își iubea copiii și mai mult.

„Nicio femeie nu părăsește un bărbat ca mine”, îi explicase Pablo cu doar câteva săptămâni mai devreme, în timp ce o fixa cu o privire întunecată și hipnotizantă. Artistul era bogat și celebru, cel mai cunoscut pictor din lume, aproape o zeitate, căreia omenirea avea să-i admire lucrările și după 500 de ani. Ea, pe de altă parte, era doar o notă de subsol la umbra geniului său. Picasso se considera de neînlocuit și irezistibil. Dacă era uneori insuportabil, cei din jurul său acceptau cu grație situația ca și cum acesta era prețul pe care trebuiau să-l plătească pentru privilegiul de a se afla în preajma artistului.

Dar care fusese reacția ei? Izbucnise în râs și a parat spunând că, în acel caz, va fi prima femeie care ar izbuti să-l părăsească. Picasso adorase dintotdeauna râsul ei dezinhibat și luminos, dar de data aceasta avea să strecoare teama în inima lui.

În acel moment, Françoise avea să-i spună că voia să se întrețină cu oameni din aceeași generație cu a ei, o altă afirmație care l-a făcut pe artist să încremenească. Asta era pură blasfemie. Sigur, cei doi erau despărțiți de o diferență de 40 de ani, dar conta acest lucru cu adevărat? Lucrările sale creative îl mențineau mai tânăr și mai puternic decât oricare dintre contemporanii săi.

31 octombrie 1951, Vallauris, Franța: o petrecere intimă la ei acasă, Picasso împlinise 70 de ani pe 25 octombrie. foto: Getty Images. nici doi ani mai târziu îl părăsea. atât i-a luat să se desprindă. 

Picasso a certat-o pe Françoise, a făcut apel la simțul datoriei (că trebuia să rămână pentru copii), iar apoi a amenințat-o: „Îți închipui că va fi cineva interesat de tine? Niciodată, serios. Chiar dacă tu crezi că lumea te place, va fi doar datorită curiozității pe care o are cineva față de viața unei persoane care m-a cunoscut atât de intim. Vei rămâne doar cu gustul cenușii. Te îndrepți direct către pustiu”. Acesta era atât un avertisment, cât și un blestem: fără el, ea nu însemna nimic.

Françoise i-a răspuns că mai degrabă ar trăi în pustietate decât în umbra lui. Voia să își regăsească propriul „eu”. Știa că tirada lui Picasso nu urmărea atât să o facă să se răzgândească, cât mai degrabă să acopere furia lui față de faptul de a fi lăsat singur. Tânăra femeie s-a surprins atunci părându-i rău pentru genialul tiran. Și-l imaginase privind prin casa în care locuiseră împreună timp de 5 ani, locuința pe care el o umpluse cu obiecte de ceramică, casa care avea să pară goală de acum fără ea. Unde ar mai fi fost contragreutatea la viața lui nebună? Unde ar mai fi fost asistenta admirativă și adulatoare a ego-ului imens al artistului?

Total deprimat, Picasso se așezase la masa din bucătărie și își aprinsese o țigară. Se gândea că poate ea avea un amant. Aventurile nu însemnau mare lucru pentru el; unele femei se aranjau și pretextau că vor doar să îi servească drept modele pentru picturile sale. Acestea nu au însemnat nimic pentru el, iar dacă au contat, s-a întâmplat doar pentru o scurtă perioadă de timp, după care știa cum să se desprindă de ele.

Odată, la începutul carierei sale, când căuta să intre în cercuri ceva mai bune, Picasso a comis grava eroare de a se căsători. Olga devenise însă o povară pentru el după ce a remarcat-o pe Marie-Thérèse, pe care a lăsat-o însărcinată. Imediat a urmat Dora, iar el se amuza asmuțind-o împotriva Mariei-Thérèse.

Știa mereu cum să le mențină pe femeile neimportante din viața lui dependente financiar, astfel încât să rămână la dispoziția lui. În public, lui Picasso îi plăcea să mimeze că însăși existența lor era o povară pentru el. „De fiecare dată când schimb soția, ar trebui să-i dau foc precedentei. Așa aș scăpa de ele”, se plângea el.

În realitate, lauda lui era de fapt o acoperire. Ideea că una dintre femeile sale mult mai tinere ar putea să trăiască mai mult decât el îl înfuria, crezând că moartea uneia dintre ele i-ar putea reda tinerețea. Picasso chiar a amenințat-o pe Françoise: „Nu vei apuca să trăiești mai mult decât mine”. Însă, ea doar a râs și l-a contrat: „Mai vedem noi”. (nota redacției: în 26 noiembrie 2021 a împlinit 101 ani și așteptăm aniversarea următoare)

Françoise Gilot în casa și studioul ei din Manhattan în ianuarie 2022. Foto: Landon Nordeman pentru The New York Times

În general, oamenii nu îi vorbeau în acest fel. Nu degeaba el o numea pe Françoise „femeia care spune nu”, însă acest apelativ era în mod intenționat doar o glumă inofensivă.

Pentru o fracțiune de secundă, inima lui Picasso a făcut loc gândului că poate a fost o greșeală să se gândească doar la sine și să presupună că alte persoane îi vor accepta escapadele. A alungat însă repede acest gând și a revenit la starea sa naturală de furie îndreptățită.

Ce importanță avea că nu îi fusese mereu credincios lui Françoise? Prin reacțiile ei calme la extravaganțele pictorului, relații amoroase și accese de furie, ea îl acceptase așa cum era. Françoise mersese până într-acolo încât își asumase rolul de mamă, chiar dacă ezitase destul de mult și acceptase doar la insistențele lui. Pablo i-a cerut într-un final să-i poarte copiii, deoarece o voia atașată de el complet. Astfel, întâi a venit pe lume Claude, iar mai apoi Paloma.

Gândul că alt bărbat ar putea să-i ia locul acum îl înfuria. El era stăpânul, iar ea era muza lui. Picasso o descoperise pe Françoise când ea avea 21 de ani, la fel de castă precum o pânză albă care îl aștepta să o umple de culoare. El o crease, așa că era dreptul lui să decidă ce se va întâmpla cu ea în continuare.

Pablo a intrat îmbufnat în baie și și-a privit fața în oglindă. După ce cele câteva minute de contemplat propria reflexie nu au schimbat nimic în dispoziția sa, a început să se bărbierească. Ritualul l-a liniștit. După ce a terminat, și-a înmuiat degetul arătător în spuma de ras. Și-a pictat buze groase ca de clovn, iar sub fiecare dintre ochi și-a desenat câte o lacrimă. Nici acest lucru nu l-a ajutat.

Era de acum copleșit de un val de auto-compasiune. Cu cine avea să mai vorbească de acum încolo? Avea prea multe lucruri de făcut ca să fie singur. Era un gest iresponsabil din partea ei să-l părăsească așa.

Cu toate acestea, trebuia să recunoască faptul că plecarea lui Françoise nu fusese neașteptată. Avea cunoștință de nefericirea ei, dar ignorase semnele și fusese mai strict cu ea ca niciodată. Odată, când o podidise plânsul pentru a multa oară, Pablo a desenat-o și a lăudat sinceritatea suferinței ei: „Fața ta arată superb astăzi”.

Altădată, el a certat-o pentru că slăbise după ce născuse cel de-al doilea copil. „Obișnuiai să arăți ca Venus. Acum arăți ca Hristos pe cruce, coastele îți ies atât de mult în afară, că le poți număra”. Ea trebuia să se simtă rușinată. Oricare altă femeie arăta mai bine după nașterea unui copil, însă ea arăta ca o mătură.

Dacă se trezea deprimată, așa cum se întâmpla în majoritatea zilelor, ea refuza să-l înveselească și-i recunoștea lui Picasso avea dreptate când se plângea de cât de rea este viața. Ba chiar îl încuraja în plângerile sale – totul era cu adevărat groaznic, iar lucrurile vor sta și mai rău mâine – până când artistul devenea violent de furios și o amenința că se va sinucide. O ținea de vorbă nopțile, de multe ori până la primele ore ale dimineții, predicându-i și plângându-se de viață până când ea leșina de epuizare. Abia atunci, Pablo era fericit, pentru că deși Françoise avea doar 32 de ani, nu avea aceeași constituție robustă ca a lui.

Adeseori, o abuza verbal până la eviscerare, iar apoi încerca să se scuze spunând că totul era doar un joc: „Când țip la tine și îți spun lucruri dezagreabile, o fac ca să te întăresc. Aș vrea să te înfurii, să țipi și să continui, însă nu o faci. Taci în fața mea, devii sarcastică. Aș vrea ca măcar o dată să te văd că intri în jocul meu”. Însă ea refuzase să se predea.

Când Françoise plângea, Pablo știa că și-a atins țintă. Însă, chiar dacă remarcile sale au străpuns atât de multe inimi, cel mai dificil i s-a părut să penetreze armura ei. Persista totuși cu acest joc, așa că a pictat-o într-o rochie verde pe o podea roșu-sângerie, luptându-se cu un câine de mari dimensiuni. Acest lucru se întâmpla cu câteva luni înainte de plecarea ei, când Picasso deja suspecta că Françoise vrea să-l părăsească.

Ca un fel de reasigurare, artistul le-a spus tuturor: „Trebuie să știți că Françoise mă va părăsi!”. Bineînțeles, el nu credea că se va ajunge vreodată la acest lucru. Încrederea sa în propria abilitate de a manevra lucrurile era pur și simplu prea puternică.

În săptămânile și lunile care au urmat, Picasso a răspândit vestea printre prieteni. Curând, tot Vallauris-ul se lamenta că stăpânul fusese abandonat – și încă și la vârsta lui! Informația a fost regurgitată rapid și de presă: Tânăra parteneră a lui Picasso și-a părăsit stăpânul deoarece nu dorea să trăiască alături de un monument istoric. Ea nu spusese niciodată acest lucru, ci Picasso însuși orchestrase ce să creadă lumea.

Nimeni nu suspectase cât de profund era afectat artistul. Ea câștigase deoarece supraviețuise. Taurul părăsise arena și îl lăsase pe matadorul derutat într-un nor de praf, cu capa și spada lui. Jocul se terminase, iar cel mai faimos artist din lume pierduse.

Picasso se apropiase de șevalet pentru a o picta pe Françoise pentru ultima oară. Ea era întinsă pe patul albastru din dormitorul lor, brațele îi atârnau deasupra capului, iar pielea ei era de un alb strălucitor. Din ușă, umbra lungă a unui bărbat cădea peste trupul ei gol, iar el era acel bărbat. Ea i se sustrăsese, astfel că doar această umbră o mai putea atinge în continuare. Sau cel puțin așa credea el.

Cartea poate fi comandată aici. (în limba engleză)



Citiţi şi

Pasiunea lui Damian Elwes

Ferestrele lui Matisse – o interesantă observație

Aurora Cornu – amintiri de patrimoniu

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro