Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

În orice relație, există un singur moment în care poți da înapoi

15 May 2018

ANDRA TISCHERCheia unei relații stă, dincolo de orice îndoială, într-o ecuație care include trei termeni: cunoașterea și înțelegerea profundă a propriei personalități, a unei proporții mari a personalității celuilalt și asumarea unei relații între cele două, a unui raport de forțe, determinându-i configurația și stabilindu-i granițele.

Noscete ipsum et nosces universum et deos, vestita butadă socratică înscrisă pe frontispiciul Oracolului din Delphi, tradusă prin „cunoaște-te pe tine însuți și așa vei cunoaște universul și zeii”, avea un miez de adevăr pentru descoperirea căruia au trebuit să treacă douăzeci de secole și câteva generații bune de gânditori magnifici.

Traseul parcurs de umanitate în căutarea spiritualității a fost extrem de sinuos, dar a avut un scop bine intenționat, în tentativa de a spori în om conștiința, singura cale către înțelepciune și armonie. Homo cogitans (omul care cugetă), homo religiosus (omul religios), homo faber (omul creator), sunt câteva dintre arhetipurile pe care s-a înălțat conceptul de om modern, numit de filozofii existențialiști homo psihologicus (omul psihologic), prin care subiectivitatea devine singura realitate aptă să ofere adevărul despre ființa umană.

Secolul trecut ne-a învățat să „ne gândim” (pe noi înșine), în sensul de a reconfigura lumea prin prisma structurii noastre interioare, purtătoare de sens ontologic. Asta înseamnă noscete ipsum, adică autocunoașterea, proces cu durată și intensitate variabilă, aflat într-o strânsă legătură cu experiența individuală, și, în chip necesar, cu cea colectivă, pentru că a te cunoaște însemnă și a te raporta la celălalt, altfel orice demers ar rămâne ineficient.

Omul este un animal social (zoon politikon, îl numeau grecii), iar destinul lui este legat de colectivitate, în cadrul căreia stabilește diferite tipuri de relații. Desigur că importante sunt, în cadrul lor, prietenia și iubirea, dat fiind faptul că sunt cele mai solicitante din punct de vedere psihic și afectiv, cele mai complexe prin implicațiile lor la nivel personal, cele mai deschise provocărilor și testelor, dar și cele mai consumatoare de timp.

Dacă ne cunoaștem pe noi, vom cunoaște universul și zeii, iar efectele nu sunt deloc neglijabile. Dacă ne înțelegem limitele, acele bariere impuse de înzestrările native pe care se altoiesc cele de natură exterioară (educație, rodaj social și civic), vom ajunge, prin eforturi, să le disciplinăm și, în caz ideal, să le controlăm, astfel încât să ne putem adapta oricărei situații, pentru că, după cum se știe, adaptabilitatea rămâne legea fundamentală a existenței umane, nu doar biologice, dar și psihice. Pasul următor va fi considerabil ușurat de acest demers al nostru, pentru că vom putea accesa din exterior, cu obiectivitate, trăsăturile de personalitate ale celui cu care întemeiem o relație, de orice natură, și, citindu-l în felul acesta, vom putea să tragem o concluzie esențială pentru noi, pentru el și pentru relația în sine: acceptăm sau nu să intrăm în joc (în sensul de parteneriat care s edesfășoară pe baza unor reguli, având o miză și o finalitate), rezonăm în vreun fel cu celălalt, inclusiv la nivelul chimiei și al vibrației, putem atinge un nivel comun al dialogului între sufletele și trupurile nostre?

Există un moment, în orice relație, în care, dacă ai intuiția și mijloacele de a-l cunoaște pe celălalt (nu e imposibil, nu vă speriați!), poți da înapoi. Un singur moment, în care poți pune în balanță șansele de reușită și posibilitatea de a te simți confortabil, dacă nu cumva să te îmbogățești – desigur, spiritual, să „crești”, cum se spune. E acea oră în care, în intimitatea propriei ființe, fără a aduce pe taler balastul unui trecut neclar, cu frustrări, acte ratate, dorințe reprimate, sau, mai grav, traume de orice fel rămase captive în subconștient, relații nedefinitivate, o ereditate viciată, poți calcula în deplină luciditate șansa și procentul de fericire pe care l-ai putea obține în schimbul pe care îl faci prin participarea, cum se spune, nu-i așa? „trup și suflet” în relația respectivă. Pentru că, dacă ești sincer, trebuie să recunoști că în orice legătură, participarea celor doi trebuie să fie pe principiul egalității, altfel nu se poate vorbi despre o cauză win-win.

meditatie

Sursă foto: tumblr.com

Prietenia înseamnă colaborare și aport egal, în unități de măsură egale, e un fel de „contract”  în care termenii se negociază pe parcurs, într-o construcție care prinde formă cărămidă cu cărămidă, în timp, privind mereu din toate părțile acele locuri în care poate fi completată și înfrumusețată. În „pactul” acesta intervine, câteodată inopinat, alteori premeditat, uneori disimulat – dar întotdeauna la momentul oportun, fiecare lucru din interiorul tău (impuls, sentiment, stare, emoție, instinct etc) pe care l-ai cizelat și pe care ți l-ai apropiat, pentru că întâiul tău prieten ești tu însuți. Iar dacă vei vedea în celălalt un om care se ferește să răspundă cu aceeași monedă, lipsit de sinceritate, de căldură, de acea dorință de a se deschide care se simte ca vibrație, fără doar și poate, un om incapabil să accepte un cât de mic compromis care să-i  echilibreze minusurile, nedispus la o negociere de pe poziții egale a dozei de libertate pe care orice relație o presupune (poate că este un punct vulnerabil al vieții noastre sociale), și, mai presus de toate, lipsa voinței de a se plia după nevoile (atenție, am spus nevoile!, nu mofturile, nu poftele de moment, nu pretențiile exagerate, inutile sau incomode) celuilalt, mai ai timp – în ora aceea în care stai singur – să te retragi. Uneori, fuga nu e rușinoasă, ci e sănătoasă. Există atât de multe feluri de oameni care ne pot face rău, încât am impresia că niciodată nu vom putea fi pe deplin pregătiți să facem față dezamăgirilor. Dar și față de acestea, putem avea o atitudine de înțelegere, atâta timp cât le putem transforma în lecții.

Și totuși, rămân la primul impuls: nu cred că ne putem feri de nefericire și deziluzii, atâta timp cât trăim în societate, așa cum nu ne putem feri de moarte. O putem amâna, poate, dar nu o putem evita. Nu suntem perfecți și nu vom pretinde niciodată perfecțiunea celuilalt, pentru că asta ar însemna falsitate și ipocrizie. Dar vom înțelege, cunoscându-ne, că avem nevoie de căldură, apreciere pentru lucrurile pe care le facem cu sinceritate, din tot sufletul, cu efort mai mare sau temperat, avem nevoie poate nu să fim într-un permanent centru al atenției cuiva, dar măcar în raza lui vizuală, să putem deveni, la nevoie, universuri umane în care celălalt să găsească ceea ce îi lipsește la un moment dat, afecțiunea unui părinte sau sfatul unui prieten. Un om care se cunoaște nu va insista să rămână într-o singură ipostază, ci va găsi în el puterea de a se transforma. Cine știe să zidească, știe să fie și arhitect, numai invers e mai dificil, dacă se sare peste niște etape. Iar unul care a cunoscut puterea unui astfel de om, nu are cum să nu devină, la rândul lui, un excelent partener. Totul e să-i fie acordat răgazul, o doză de încredere care să-l motiveze, și, ceea ce este important, câteva șanse. Nu la nesfârșit, în niciun caz, pentru că universul nu e lipsit de oameni-sugativă care sunt obișnuiți să ia tot ce li se oferă, cu credința că li se cuvine, oameni-ghinion care, precum buruiana cea rea, cotropesc pământul în care și-au înfipt rădăcinile, asfixiindu-l.

barbat

Sursă foto: tumblr.com

Gândiți-vă că aveți întotdeauna o oră în care să deveniți învingători sau învinși, oameni liberi sau sclavi. O singură oră. Doar pentru voi.

În articolul următor, despre una dintre categoriile acestea, narcisiștii.

Vă las aici câteva întrebări, ca să vă apropiați de voi înșivă și de ceilalți de care vă pasă. Răspundeți cu luciditate și cu calm, și, neapărat, amintiți-vă de situațiile acelea ingrate (dacă au existat, desigur) în care v-ați descoperit acea, să-i spunem, pentru început, vulnerabilitate.

  • Obișnuiți să vă comparați cu celălalt/ceilalți?
  • Cu ce vă simțiți superiori?
  • V-ați gândit vreodată cât sunteți de puternici, plini de succes în tot ceea ce faceți, peste măsură de inteligenți, de talentați, de atractivi?
  • Aveți tentația de a vă exagera performanțele, meritele sau talentele în fața celorlalți?
  • De câte ori vă referiți exclusiv la voi într-o discuție?
  • Vă așteptați la o apreciere și admirație constantă?
  • Credeți că, datorită înzestrărilor speciale pe care le aveți, vă puteți asocia numai cu persoane pe măsură?
  • Cât sunteți dispuși să empatizați cu partenerul? (în sensul de a fi atent la nevoile lui și de a le veni în întâmpinare, precum și de a le respecta)
  • Vă așteptați ca partenerul să fie permanet de acord cu planurile și ideile voastre?
  • Acceptați să fiți contraziși?
  • Vă considerați sursa invidiei celorlalți pentru atuurile personale de care dispuneți?
  • La cine vă gândiți înainte de a adormi?
  • Dacă partenerul nu se ridică la înălțimea așteptărilor voastre, îl disprețuiți, blamați sau îl ofensați?
  • Profitați în vreun fel de slăbiciunile celuilalt în folosul propriu? De sinceritatea, naivitatea, buna lui credință?
  • Dacă partenerul e bun, blând și maleabil, înseamnă că e un om slab?
  • Aveți tendința de a fugi de oamenii care au curajul de a vă critica în față?
  • Rupeți des relațiile?
  • Aveți impresia că meritați totul și că trebuie să fiți mereu în centrul atenției?
  • Vă cereți scuze atunci când îl ofensați pe celălalt, intenționat sau nu?
  • Vă jigniți des partenerul?
  • Sunteți atașați de obiectele personale, astfel încât să nu vă puteți detașa de ele?
  • Ce faceți în situația în care vi se răspunde cu aceeași măsură în cazul în care greșiți?

Dacă vă ia mai mult de o oră să răspundeți, să știți că merită. Vă spun de ce în articolul următor. Nimic nu crește în locul în care pământul nu este afânat. Parafrazând versurile lui Adrian Păunescu: „Ce faci la ora când mi-e dor de tine/Și niciun fel de răni nu te opresc…”, să (ne) întrebăm: Ce fac la ora când mi-e dor de mine?

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Cocoșatul și Clotilda – două povești, două morale

Așa te iubesc

Selfie-ul suprem!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
6,965 views

Your tuppence

  1. Despărțiri (6) – “Ceea ce nu te omoară, te întărește” – o oribilă capcană – Featured, Women R Us | Catchy / 22 May 2018 10:52

    […] a crește nivelul endorfinei, acel hormon al fericirii, uneori atât de greu de găsit. Apoi, timpul alocat va crește la 10 minute, la o oră, la intervale din ce în ce mai mari, care vor anihila cauza […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro