Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Jurnal de bărbat romantic – La dolce vita

11 January 2020

Filmul lui Federico Fellini are structura unui roman picaresc care se învârte în jurul cozii, creator al unei paradoxale senzații claustrofobice și, în același timp, prin creșterea tematică și și unduirea stilistică, are curgerea unei suite simfonice.

Filmul e mai bun și mai profund decât propriul renume și merită analizat din multe puncte de vedere. A marcat o generație de creatori, a pus pecetea peste o epocă și a obligat arta filmului să evolueze, să se distanțeze de propriile repere de valoare.

După „La dolce vita” povestea cinematografică nu a mai fost prizoniera romanescului, a narațiunii de tipul prozei. Dacă „Anul trecut la Marienbad” sfărâma verosimilitatea spațiului estetic în favoarea desenului stilistic (influența scenaristului a fost cel puțin la fel de mare ca a regizorului acolo), în filmul lui Fellini neorealismul se ridica deja prin forța poetică a stilului de expresie spre mit.

Această putere „mitizantă” a peliculei a fost remarcată indirect prin crearea unor ștampile culturale care au marcat epoca și chiar tipul de viață al acelei vremi (scena strip-tease-ului Nadiei Gray și hipercelebra scenă a Fontanei di Trevi cu Anita Eckberg și Marcelo Mastroiani). Tot din acest film, numele unui personaj, fotograful Paparazzo a devenit numele fotografilor de scandal, paparazzi, iar Adriano Celentano, are o aparițe episodică care îl proiectează pe orbita unei mari cariere.

Finalul filmului, desi inspirat de moartea unui topmodel cu șapte ani înainte, este și o premoniție a uciderii, nici până azi deplin clarificate, a lui Pier Paolo Pasolini în 1975. „La dolce vita” a schimbat până și țelurile turistice din Roma, multe din străzile și localurile din film devenind centre de atracție până în ziua de azi.

Fellini ca și întreaga generație de creatori din deceniul șase ai cinematografului italian își plătiseră tributul neorealismului, care încet, încet își epuizase resursele după un deceniu și jumătate de strălucire. Antonioni trecuse de la „Il Grido” la ”Aventura”, De Sica însuși, de la „Ladri di biciclette” la „Miracol la Milano”, Visconti de la ”Rocco e suoi fratelli” la „Il Gattopardo”, iar Fellini de la „I Vitteloni” și „La Strada” la „8 1 /2”, dar mai ales la ”Giulietta degli spiriti”.

„La dolce vita” e cumva la jumătate de drum, are și forța prozei neorealiste și forța expresiei lirice pe care orice mit o poartă cu prisosință în el. Filmul este și nu este portretul unei societăți. Mai degrabă este o călătorie de jur împrejul propriul sine, este o frescă a propriei ființe, reflectată în realitățile și oamenii cu care se confruntă.

Ziaristul monden, scriitorul ratat, Rubini, este conștiința omului modern care în încercarea de a stăpâni viața și a înțelege realitatea este înfrânt și subjugat de ea. Filmul are multe subtilități și profunzimi pe care vremea și amintirea selectivă, nu întotdeauna dreaptă, le-au estompat. Spre exemplu, episodul doi, cel al sosirii vedetei de cinema americane (probabil inspirată de la sosirea lui Ingrid Bergman, cândva, când s-a căsătorit cu Roberto Rossellini) și a scurtei sale idile cu Marcello, este mai mult decât o escapadă care sfârșește în apa Fontanei di Trevi. Este încercarea unei imposibile apropieri sentimentale între o ființă încă neruptă de natură (Silvia Rank, interpretată de Anita Eckberg) și sofisticatul și snobul fără să știe ziarist de tabloide, Marcello, pus pe patru labe de slăbiciunile elitei romane. În care „dolce far niente” era modulul existențial dorit și acceptat.

Ea, femeia, are mereu bucuria descoperirii naturii, vietăților, a ființelor nevăzute care înconjoară Roma, cea zăvorâtă între zidurile egoismuui uman ridicat la rang de virtute. El o duce într-un loc retras ca să o poate săruta și nu numai, ea aude un lup și vrea să comunice cu el, urlând ca o lupoaică, el vrea să o ducă într-o cameră, să fie singuri și să „finalizeze” aventura, ea descoperă un pisoi și vrea să îi dea lapte. În final, Ea ajunge la apă (care e mai mult decât o fântână, e spațiul liber și necunoscut al unui ocean în care pășește ca o zeiță și el să dă bătut, își depășește, pentru o clipă, propria meschinărie și ambiție de a-și trece în palmares o „vedetă” și se alătură ei sub cascada care îi înconjoară pe amândoi ca o aurelolă a puterii de a trăi. Și așa mai departe cu fiecare episod. Prin adăugare, ele creează imaginea de frescă care a impresionat la acest film (și care își păstrează și azi valoarea nealterată de trecerea a 60 de ani de la momentul apariției peliculei).

O altă cale de atac (de înțelegere, de apropiere) între percepția spectatorului și lumea estetică din film este conflictul dintre aparență și realitate. Subliniat în mod repetat de micile scene de circ care sunt prezente aproape în fiecare episod și care culminează în episodul vizitei la cabaretul Cha-Cha al lui Marcello împreună cu tatăl să și colegul Papparazo, în care entuziasmul juvenil patern se termină într-o epuizare datorată senectuții. Sufletul dorea mai multe decât putea.

Pelicula a creat nu numai o modă, dar și nenumărate opere de valoare care i-au preluat modul de expresie, de la „Darling” al lui Schlesinger, până la filmele lui Fassbinder sau Robert Altman. Este o operă care e mai mult decât „cult”, este creatoare de cultură. Mult timp însuși Fellini a rămas prizonierul acestui mod de expresie în alte filme, valorease, dar fără puterea novatoare a acestuia (Amarcord, Roma și altele).

E greu să scrii o analiză a acestui film care merită o carte sau chiar mai multe, pentru că prin „La dolce vita” filmul a devenit leading-force în multe domenii, arătând că forța unei capodopere estetice are implicații colaterale în multe alte domenii ale vieții, așa cum poate numai filmele lui Chaplin, Eisenstein sau de Sica au avut înaintea lui.

Citiți și alte articole scrise de Dan.

Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Anita Ekberg la Fontana di Trevi – splendoarea feminină la apogeu

O poveste terapeutică

Doar n-o să ţi se întâmple tocmai ţie!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro