LA CE BUN TOATE ASTEA?

27 March 2014

Oana RădeanuUn prieten de-al soţului meu a făcut infarct şi a murit. La 34 de ani. N-avea părinţi, soţie sau copil, reuşise să îşi facă un business al lui şi o casă frumoasă. A simţit la birou ceva ca o răceală, s-a dus acasă să îşi facă un ceai cu lămâie. A deschis laptopul, s-a întins în pat şi nu s-a mai trezit.

Şi întâmplarea asta mă face iar să mă înfurii şi să mă întreb violent: la ce bun toate astea? Poate sunt egoismul şi spaima cele care mă întreabă asta, gândindu-mă că avea aceeaşi vârstă ca mine … Oamenii ştiu să personalizeze orice eveniment, oricât de universal şi implacabil, de parcă doar lor le-ar fi soartă sau frică.

Ce mă înfurie din toată treaba asta este inconştienţa cu care ne trăim viaţă. Şi nu, n-am chef de ipoteze: avea cazuri de afecţiuni cardio în familie, se certase cu iubita, a clacat sub presiune, astea sunt nişte chestiuni secundare. Totul vine de la cum ne trăim viaţa. De la priorităţile pe care ni le setăm total aiurea. De la tâmpenia din capul nostru care ne face să credem că vom mai avea încă o viaţă după pohta inimii, în care să ne dedicăm tuturor acelor lucruri pe care nu le-am făcut “bine” în viaţa de acum. Inepţii, baliverne, imaturităţi, amăgiri grosolane !!! Ne trezim bezmetici, plecăm la serviciu ca să câştigăm bani, faimă, capital de imagine, trei ouă, invidia pițipoancelor de la Trezo, o maşină şmecheră, un card de credit pe care îl au doar unii.

Ne masacrăm timpul liber cu spălat, călcat, gătit, într-o obsesie permanentă de a păstra planurile vieţii într-un echilibru de toată jena. Ne recompensăm faţă de copii cu câte o jucărie sau ne mai smulgem în câte o după-amiază de la birou şi îi ducem pe juniori într-un parc ca să nu uite că îi suntem părinţi. Ne mascăm cearcănele datorate ratelor depăşite la bănci sau chiriilor pe care nu avem cu ce le plăti. Zâmbim frumos şi tâmp către cei din jur, totul într-o încercare penibilă de a crede că armonia poate fi păstrată prin eterne falsuri: de identitate, de spirit, de principii. Ne bucurăm ca proștii de orice mărire de salariu sau bonus, acceptând prin primirea lui să rămânem sclavii statului peste program şi al dependenţei mentale de un job. Butonăm ca nebunii smart phone-urile şi căutăm ce nu vom găsi niciodată în plasticul ăla inert care ne promite munţi de minuni şi prietenii worldwide.

Ne împroşcăm încrederea în noi cu insulte pentru orice eşec stupid, ne schilodim respectul faţă de propria persoană ori de câte ori alţii ne coboară şi totdeodată trecem peste clipele curate din viaţa noastră cu o ignoranţă crasă, avizi de atingerea unui nou obiectiv. Şi în timpul ăsta în bietul nostru corp şi în pârdalnica aia de minte, în neregenerabila noastră inimă, se adună tot mai multe, ca sacii neridicați din pubelele de gunoi. Suntem mahmuri, obosiţi, ațipiți, stresaţi, presaţi, telecomandaţi.

love life

Şi îi înjurăm de mama focului pe ăia care au plecat de nebuni în jungla africană să trăiască cu leii, pe ăia de au demisionat din vreun post de management şi s-au apucat de pictat sau pe ăia care câştigă salariul minim pe economie ajutând bătrâni să îşi trăiască restul de viaţă împăcaţi. Nu scapă de ocare nici ăia de şi-au părăsit familiile şi au mers după sufletul pereche, ori ăia care şi-au făcut fermă eco la ţară, lăsând apartamentele toxice din buricul târgului în soarta altor inconştienţi. Îi înjurăm pentru că vedem în ei ceva ce noi fie n-am cunoscut niciodată, fie am pierdut pe drum: trăirea pentru ceea ce înseamnă ceva. Pentru ceea ce nu este trecător, meschin sau crud. Pentru ceea ce ne face fericiţi şi ne aduce împăcarea de sine, urmat apoi de supraestimatul succes, căci nimeni nu poate concura cu un om care îşi face din pasiunea sa o meserie.

Intuim în oamenii pe care îi boscorodim sclipirea din suflet care dă arcuirii sprâncenelor, colţurilor gurii şi irisului ochilor o seninătate neînţeleasă, mai ceva ca un mister rupt din cărţile cu detectivi. Faci de toate, te agiţi, dansezi după cum îţi cântă alţii, vrei să strângi mai mult, mai mult, calci pe cadavre să ajungi unde crezi că o să te simţi ca un împărat … Transpiri, lăcrimezi, strângi cureaua, impresionezi, rabzi şi pentru ce? Pentru ca într-o zi să nu mai fii. Sau să fii o legumă într-un azil. Sau poate un muribund care nu se dă dus, povară pentru copii şi alte rude din dotare. Asta, dacă mai apuci … Dacă nu mori stupid, lăsând viaţa să te învingă la cel mai abil joc la care se pricepe şi în care te-a atras pe nesimţite: iluzia că i-ai descoperit esenţa. Undeva într-un colţ al minţii tale, ştii că n-ai aflat-o, aşa că te prefaci că trăieşti, joci un personaj şi într-o zi regizorul decide să te scoată din scenă. N-ai drept de replică, că eşti deja mort.

În timp ce tu gesticulai, scuipai, mârâiai sau trudeai, te sacrificai, te puneai în fund şi în cap ca să reuşeşti, oamenii mureau în jurul tău: profesori, părinţi, copii, fraţi, surori, unchi, mătuşi, bunici, vecini, colegi, prieteni .. Şi tu n-ai văzut, n-ai simţit nicio clintire în ceea ce părea mersul hotărât, bărbătesc în marea farsă pe care o numeai viaţă. Cum să vezi dacă soarele tot răsare, cocoşul tot cântă, florile tot înfloresc, troleul tot vine în staţie?

Numai că ăl de s-a dus nu se mai întoarce … Atât …

Mă chinuiesc de mulţi ani să mă bucur de lucrurile simple şi frumoase … Uneori îmi iese, alteori mă comport stupid şi las toate aşa zisele încercări ale vieţii să mă doboare, aşa zisele lecţii de nimic să mă facă să mă simt de doi lei …

Trebuie să învăţ şi să reînvăț, să îmi crească iar aripi de rândunea, să îmi trag pleoapa de pe ochi, să îmi regăsesc “lia-ciocârlia” şi apoi să trăiesc: un miros de zambilă, un cub de gheaţă pe coapse, o căpşună cu frişcă pe cerul gurii, o ciorbă cu zeamă de varză cu prietenii de mahmureală, o cafea la ibric cu o prietenă din liceu, un zâmbet de recunoştinţă din partea unui străin, un grătar cu neamurile, un “te iubesc” strigat de copilul tău cocoţat în leagăn, un “fazan” jucat cu colegii de birou, o baie în pielea goală la miezul nopţii în lacul din apropiere, o partidă de amor cu strigături într-o marţi dimineaţă. O vizită doar la tine în suflet, la mormântul cuiva drag, o după-amiază de filosofări copilăreşti cu cel drag.

Nu contează ce faci, atâta timp cât priorităţile tale sunt dedicate înainte de orice sănătăţii tale: emoţionale, mentale, trupeşti. Atâta timp cât trăieşti azi atât de frumos încât să apuci senin şi ziua de mâine. Fă-ţi o listă, pune în ea tot ceea ce te îmbolnăveşte, schilodeşte, amărăşte în viaţa de zi cu zi. Trece lângă fiecare factor toxic o poţiune de vindecare şi apoi dă-i bice: memorează ce ai de făcut, dă foc hârtiei pe care ai notat şi apucă-te să schimbi ce te omoară, fie că este o iubire chinuitoare, un job demotivant, prieteni doar cu numele sau atitudinea ta faţă de viaţă pur şi simplu. Nu te întinde în pat riscând să nu te mai trezeşti.

S-ar putea să ajungi la Sfântul Petru şi când îţi va proiecta filmul vieţii tale să mai mori o dată doar de ciudă că nu ai trăit frumos.



Citiţi şi

Ieșirea din turmă – încă o pledoarie pentru o viață off-line.

Și dacă toată viața mea a fost o greșeală?

Virginia Woolf – când mintea nu te mai lasă să trăiești

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

  1. Bogdan / 13 January 2017 20:33

    Sau poate isi rupea 1h de 3 ori pe saptamana sa faca miscare (sala, alergare etc), in loc sa plece in padure sa traiasca cu lupii. Iar daca nu asta era scopul articolului, ci sa ne arate ca viata e scurta si trebuie sa o traim, fiecare traieste in felul lui. Am intalnit oameni care se simteau excelent facand lucrurile blamate in articol, in special cele legate de cariera.

    Reply
  2. desigur / 11 January 2017 23:25

    Inteleg. De obicei, e de dorit sa faci infarct la 34 ani si sa lasi o vaduva si niste orfani in urma… Ca asa ii sade bine unui om – insurat, cum vrea autorul.

    Reply
  3. Alma / 11 January 2017 18:55

    Ce tampenie de articol, am obosit dupa jumatatea lui rau de tot. Cine ” injura” pe cei care renunta la joburi sau fac altceva decat marea majoritate?!? Eu nu am auzit pe nimeni… o sa incerc sa retin numele pers care a scris aiureala asta sa am grija sa nu mai citesc porcarii de genul, in timpul meu liber.

    Reply
  4. Octav / 23 November 2016 13:38

    Interesanta pilda. Pe de alta parte, nu vad in articol, nici macar o vaga aluzie la sport facut cu regularitate continuu si nici la o alimentatie/nutritie stabilita prin ratiune si studiu, NU prin GUST. Daca astea doua ar fi fost prioritati ale amicului tau, stresul ar fi fost mult diminuat, iar problemele cardiace n-ar fi aparut decat poate..mult mai tarziu. Tigari, bautura ocazional, alimentatie aberanta cu chestii “bune”, iar ultima oara cand alergase 2h continuu, sau cand urcase pe munte traseu de 5-6ore.. era datata cu 20de ani in urma. Sau deloc. Asadar, tinand cont de astea, eu nu vad unde a fost surpriza ?
    Poate era si un adept al “pozitivilor” imprejurul lui..adica al lobotomizatilor care in loc sa-i arate ce nu-i ok, doar il laudau pentru ce parea ok. Asta e calea sigura spre dezastru. “Hai sa ardem o iarba si sa bem pai’şpe beri, ca asta-i viata”.. mda, asta e. Uite-o unde e. Regret ca trebuie sa spun asta, insa e acolo unde a meritat..deciziile au fost ale lui 🙁

    Reply
  5. ovidiu / 21 November 2016 17:14

    eu zic ca aritcolul e lung si se pierde ideea..cel mai frumos ar fi sa dea un exemplu de om linistit, care a facu ce i-a dictat inima si e bine mersi..parerea mea!
    asa e, avem multe hibe in a ne trai viata, chiar numitul are, dar atat timp cat doar asta arati, asta se va repeta!

    cred ca incercarea ultima e sa ne exprimam ce am vrea sa fie!..poate din cumul de dorinte inca neindeplinite ale altora, vedem ceva ceam vrea si noi…

    Reply
  6. Bica / 21 November 2016 14:20

    Lasati masinile,cardurile,faima,puterea etc.,traiti viata asa cum doriti,nu va lasati manipulati ca oile,viata inseamna mai mult decat munca,priviti cerul,mirositi florile,auziti ciripitul pasarilor,mergeti in natura!!!

    Reply
  7. nicnic / 21 November 2016 10:18

    De ce oare se grabesc toti inaptii sa-si dea cu parerea in loc sa taca si sa incerce sa inteleaga ceva?

    Reply
  8. carmen / 10 November 2016 21:18

    hmmmm revolta ce o simti in fata acestei, cele mai democratice experiente, moartea, nu este altceva decat strigatul dupa semnificatie. Toti simtim ca trebuie sa fie mai mult decat aceasta existenta, asa de nedreapta, chiar si in lungimea/scurtimea ei. Oricat de draga ne este familia, de apropiati prietenii, oricat de sanatosi am fi, impliniti profesional si oricate am avea, sufletul nostru nu este linistit. Exista un gol in inima noastra ce nu iese la iveala decat in momente de tacere, in momente de durere… Este nevoia de Dumnezeu.
    Si cand zic Dumnezeu nu ma refer la acel batranel bun de tot, cu plete albe de sus din cer, o plasmuire a imaginatiei oamenilor. Ci de Creatorul Universului si al nostru, de Cel inaintea cui se pleaca orice faptura de sub soare. Sufletul nostru contine suflarea Lui. Suntem coroana creatiei Lui si sufletul nostru nu va fi odihnit pana nu isi gaseste linistea in El. Eu am gasit-o.
    Vorbesc de asemenea de Dumnezeul iudeo-crestinilor, nicidecum de orice fiinta numita dumnezue de oameni. Nu de Alah, Khrishna, Buda etc. Paradigma crestina are cel mai mult sens (daca e sa vorbim in termeni superficiali oarecum, deoarece nu cred ca ar trebui sa existe grad de comparatie aici). Reformulez. E singura care are sens. Cine nu vede decat semnul egal intre toate religiile greseste enorm. De asemenea cine, de dragul relativismului, se grabeste sa bage Crestinismul in aceeasi oala cu celelelate religii, greseste. Adevarul este discriminatoriu. Albul va discrimina negru. Adevarul va discrimina minciuna. Isus Christos este Adevarul.
    Imi doresc ca dragii mei romani sa ajunga, cat mai multi, daca nu toti, sa cunoasca acest Adevar.
    Cu drag, carmen

    Reply
  9. Ioana / 10 November 2016 10:58

    Eu chiar ma bucur de viata mea, imi fac timp pentru familia mea, am activitati pe care le fac pentru ca imi plac si ma bucura, ies in parc, la o cafea cu prietenele si ma bucur de lucruri simple. Nu e greu sa traiesti asa, nu inteleg cum puteti voi, majoritatea sa traiti plini de frustrari si regrete si neimpliniri….

    Reply
  10. Toma / 9 November 2016 1:06

    Viața? Este timpul mai lung sau mai scurt in alegerea pe cine vrei sa slujești si destinația pe care ți-o Pregătești acolo unde vei merge in vesnicie Păcat deriva din Cuvintul grecesc Hamartia care inseamna A nu atinge ținta noi suntem Creați de Dumnezeu pt El de al iubi si sluji dar Dragostea Lui ne lasă libertatea de a trai cum vrem pe acest pamint dar sa Nu uitam ca vom da socoteala pt Tot si Toate

    Reply
  11. Aurelia / 14 October 2016 0:25

    Venim pe pamant sa experimentam viata in multiplele ei forme … Daca-ti inveti lectia, poti trece mai departe, daca nu, mai astepti … Corpul este o haina pe care ai imbracat-o pt. a sosi in 3D. Daca nu ai grija ei, se rupe … o carpesti, daca poti, dar nu va mai fi ca noua … Prin urmare, ai doar grija ta si lasa-i pe ceilalti sa-si aiba propria lor grija! Traieste in echilibru, fii fara frica, fii modest si instruieste-te! Nu te multumi sa primesti de-a gata raspunsuri din exterior! Cerceteaza singur! Din momentul in care te nasti, te pregatesti pt.”moarte”, care, de fapt, nu exista! Nu fi ignorant! Astfel vei capata putere!

    Reply
  12. Greta / 4 October 2016 9:26

    Sincer,asemenea articole,ne trezesc din rutina zilnică și ne readuc cu picioarele pe pământ! Nu suntem nemuritori și nici roboți! Să luăm ce e bun și ce ni se potrivește!

    Reply
  13. silviu / 8 August 2016 19:28

    total dezacord! “sa te bucuri de viata, asa cum trebuie, nu asa cum ti se impune.” hmmmmm, dar oare cine suntem noi sa ii judecam pe altii si sa le spunem cum sa-si traiasca viata? de ce setul nostru de valori e cel mai bun si trebuie impus tuturor. eu, de exemplu, ii apreciez pe cei care renunta la oras si se retrag la o ferma eco, dar stiu foarte bine ca nu as fi in stare sa ma renunt la confortul oferit de oras. daunator, da, dar e confortul meu si face parte din setul meu de valori.
    de ce sa nu il lasam pe fiecare sa faca ce vrea, dupa bunul plac? asta cu cele doua conditii ale democratiei: sa respecte legile si sa nu il deranjeze pe cel de langa el. cu ce anume deranjeaza ca vreau sa ard repede? ca muncesc ca un apucat? ca sunt prost? sau nebun? sau ce oi fi? cu ce deranjeaza, atat timp cat nu fac nimic ilegal si nici nu dau in cap la cineva?

    Reply
    • dea / 11 August 2016 11:11

      De acord cu “sa respecte legile si sa nu il deranjeze pe cel de langa el”, insa de multe ori, din pacate, prostia, nebunia, stilul de viata sau ce-o fi ii afecteaza si pe cei din jur…legal.
      Dupa parerea mea, scopul articolului nu este unul de analiza sau judecata a vietii altcuiva, ci mai degraba unul de constientizare, de deschidere a ochilor celor care poate “ard repede” sau sunt dusi de val si nu isi dau seama.In ideea ca poate isi ingaduie un ragaz sa isi analizeze viata si sa schimbe ceva in cazul in care considera ca e necesar.

      Reply
  14. simona / 7 August 2016 23:50

    L-am regasit pe Marian in cuvintele tale…asa s-a dus vecinul meu

    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro