Am stat mult să mă gândesc dacă să-mi scriu povestea sau nu. Simt că lumea este într-o derivă totală, într-o inversare a valorilor ce ne îndepărtează de esența umană a ființei noastre. Loialitatea, onestitatea, iubirea adevarată (nu toată sexualizarea prezentată drept iubire, ci construcția durabilă a două suflete), au ajuns sa fie considerate “demodate”, dovadă a lipsei de adaptabilitate la vremurile astea moderne.
Ne mândrim cu acele acțiuni prin care distrugem destine, frângem suflete, călcăm în picioare însăși divinitatea propriei ființe. Am uitat să fim buni și aici mă refer la esența bunătății, aceea de a nu face rău în mod voit. Nu pot crede în bunătatea celui care rănește, conștient de consecințele faptelor sale, ascunzându-se în spatele motivației greșelii umane. Toți greșim, căci suntem oameni, dar când repetăm aceeași greșeala, ea deveni faptă conștientă și nu putem să ne scuzăm apelând la necunoașterea consecințelor faptelor făcute cu bună-știință.
Am hotărât să spun povestea mea în speranța că poate voi ridica măcar și un mic semn de întrebare despre valorile pe care am ajuns să le promovăm, dar mai ales să le transmitem copiilor noștri.
Poate părea povestea clasică a femeii înșelate, care nu înțelege că principalul vinovat este cel alături de care a ales să-și petrecă viața, că cealaltă femeie nu are decât vina de a se fi îndrăgostit de persoana nepotrivită, că nu poți porunci inimii ce să simtă sau că, dacă soțul m-ar fi iubit, nu ar fi ales să mă înșele. Acestea sunt justificările celor care văd viața în alb sau negru, însă ea este plină de nuanțe.
Sunt o femeie care toată viața a încercat să-i respecte pe cei din jur pentru alegerile făcute, să nu judece și pe cât posibil să nu răneasca în mod voit. Însă viața mi-a arătat de multe ori că oamenii nu apreciază această atitudine, așa că am ales să tac atunci când aveam dreptate, să plec capul când aveam ochii plini de lacrimi și să-mi îngrop cât mai adânc durerile. Greșit mod de a reacționa, veți spune. Corect, viața mi-a dat lecția cuvenită într-un mod dur, dar care mi-a schimbat percepția asupra multor aspecte ale vieții: am fost diagnosticată cu un cancer în stadiul 3, boală care mi-a mutilat atât trupul, cât și sufletul.
Acesta a fost momentul în care am încetat să mă mai simt femeie, să mă mai văd atrăgătoare (cum ai putea fi, cu o pungă ce preia rezultatul anumitor funcții fiziologice), să cred că viața mai poate fi aceeași. Și ca totul să fie complet, copilul meu a fost diagnosticat la scurt timp cu o boală la fel de necruțătoare. În acel moment am înțeles un lucru: trebuia să lupt pentru viața mea și mai ales pentru cea a copilului meu, nimic nu mai avea relevanță. Dorința noastră de a trăi a fost atât de mare și Cineva acolo Sus ne-a iubit atât de mult, încât am reușit să trecem acest examen extrem de greu al destinului.
Când părea că viața mă supusese la suficiente încercări, că venise timpul să-mi găsesc echilibrul, liniștea și să încep o nouă etapă a existenței, am aflat acel lucru care mi-a dărâmat toate principiile despre onestitate, bunătate, loialitate: soțul meu avea o relație cu o femeie (aș fi vrut să spun doamnă, dar pur și simplu nu pot) căsătorită și mamă, la rândul ei.
Mulți îl vor acuza pe el și nu vreau să-i găsesc nici o scuză, alegerea de a înșela i-a aparținut, însă atunci când Doamna cu Coasa devine membru al familiei tale, nu știu cum poate reacționa cineva care își vede copilul și soția luptând pentru viața lor. Probabil încerci să găsești un refugiu, încerci să afli un mod pentru a te simți viu, o confirmare a faptului că încă mai ai o viață. Este extrem de complicat și nu vreau să găsesc acum o explicație, mai ales că pentru alegerile făcute a plătit cu vârf și îndesat. Ce m-a șocat a fost alegerea acelei femei, care deși știa situația noastră, a ales să aibă o relație cu soțul meu.
Nu pot înțelege cum o femeie (care, culmea, spune că a fost înșelată la rândul ei) soție și mamă poate minți pe toți din jur, creându-și imaginea de persoană drăguță, bună, în timp ce călca în picioare sufletul unei persoane pe care viața o încercase atât? Cum își putea privi soțul știind că doar ce se ridicase din patul amantului? Cât de pervertită poți fi încât să speri ca cealaltă fie să-și dea obștescul sfârșit, fie amantul să descopere ce minunată ești tu comparativ cu ruina de acasă și să te aleagă. Nu poți să accepți postura de amantă timp de doi ani decât având anumite speranțe; altfel nu vii sub pretextul unor ședințe imaginare din celălalt capăt al țării, mințind familie, copil, prieteni, doar pentru sex prin camere obscure de hotel. Oricât de gustos ar fi fructul oprit, la un moment dat te saturi să fii o opțiune ținută ascunsă de ochii celorlalți și îți dorești rolul principal, iar dacă ai puțină minte, realizezi că ești dublură într-o piesă proastă despre iubirea interzisă și părăsești scena.
Ce mi se pare însă mai cinic în această poveste este că, simțind faptul că nu reprezenta decât o rătăcire pentru soțul meu, “doamna” încerca să-i alimenteze debusolarea și să-l țină prins în această situație, umplându-i telefonul cu poze demne de revistele pentru adulți, mai ales când după toate prin care trecusem aveam îndrăzneala să plecăm in concediu și exista posibilitatea de a se distanța de toată această poveste și de a rupe relația.
Cât de lipsită de umanitate, de respect pentru propria persoană poți fi să faci toate aceste lucruri? Și ce încerci să obții când, aflându-se adevărul, ai tupeul să recunoști că soțul meu mă iubește și că niciodată nu ar renunța la familia lui, pozând în femeia generoasă care se sacrifică din dragoste și își asumă întreaga vină? Atunci ce ai reprezentat în această ecuație, ce sperai de la această relație?
Culmea este că, deși puteam să-i fac extrem de mult rău, am ales doar să-i scriu două e-mailuri în care să-i spun ce cred despre ea și asta pentru că, deși sufeream enorm, nu puteam să fac rău unui copil nevinovat, care ar fi suportat consecințele faptelor mamei lui. Ea însă a continuat să-și jelească “iubirea” și să spere într-o continuare, dar mai ales a avut grijă să-și creeze masca de victimă, de femeie bună care “își spală” păcatele implicându-se in așa-zise acte de bunătate civică, în timp ce eu am fost zugrăvită drept “rea”,”frustrată”, un om incapabil de înțelegere și empatie, care nu-i înțelegea durerea și avea tupeul să sufere și să nu uite.
Acum am o nedumerire: așa arată bunătatea, astea sunt valorile pe care le transmitem copiilor noștri, pot astfel de femei să crească și să educe bărbați care să respecte femeia sau femei care să înțeleagă ce implică să fii soție și mamă? Așa se traduce acest curent în care nu contează decât EU, indiferent dacă fac rău sau nu celor din jur prin acțiunile mele? Simt că nu mai înțeleg lumea, viața, iubirea, sensurile spre care se îndreaptă toate acestea, în acest moment și mă întreb dacă nu cumva cea care gresește sunt eu, că nu înțeleg firea umană, că sunt cantonată în pricipii și modalități învechite de a vedea viața!
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
What’s Love Got to Do with It?
Voi ce faceți când vacanțele dor
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
