Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Mă cheamă Lucia… și începe să povestească

23 March 2020

“Știți că în Lodi, provincia din Lombardia unde a început totul, există numeroși cetățeni care apelează centrul operațional 118 pentru a solicita ajutor? Aici lucrez eu. Știți ce solicită aceșți oameni? Ei cer, pur și simplu, ajutor, nimic altceva. Și, incredibil, nu țipă, nu amenință, nu insultă. Sunt amabili, își cer scuze pentru deranj și așteaptă, cu răbdare și calm, ore întregi înainte că cineva să le asculte doleanțele. Speră că cineva îi va putea ajută măcar prin telefon. Voi, care nu locuiți acolo, nu veți înțelege ușor de ce acele persoane sunt atât de amabile și resemnate. Eu înțeleg. Voi încerca să vă explic.

Îmi telefonează Lucia

Locuiește într-o casă cu două etaje. Lucia are 55 de ani, locuiește la etaj și este în carantină cu cei doi copii ai săi. O întreb de ce ar avea nevoie, cu ce o pot ajuta. Îmi spune că mama ei bătrână, care locuiește la parter, ar avea nevoie de ceva… O întreb dacă au avut contact cu persoane infectate.

Și Lucia începe să povestească…

Gianni, soțul ei în vârstă de 57 de ani, este internat la terapie intensivă. Este intubat. Stefano, fratele ei (49 de ani), a murit în urmă cu două zile la terapie intensivă. Fratele fusese internat în altă parte, pentru că la spitalul la care a fost dus soțul nu mai erau locuri. Soțul ei a fost luat de salvare în urmă cu o săptămână, pentru că avea febră și tulburări respiratorii. De atunci Lucia nu l-a mai văzut și nu a mai auzit nimic de el. Așteaptă de zile întregi un apel din partea spitalului pentru a afla dacă soțul mai este în viață.

Vocea îi tremură în timp ce îmi spune toate acestea și nu am curajul să o opresc. Nu vreau să-i întrerup povestea, deși am douăzeci de apeluri în așteptare. În cele din urmă, face o pauză de respirăție, în timp ce eu mă gândesc cum aș putea oare să o ajut…

Îmi explică că a telefonat pentru mama ei. Mama Luciei, în vârstă de 88 de ani, are febră de câteva zile, este slăbită, tușește, respiră foarte greu. Lucia și mama ei au totuși noroc, pentru că medicul lor nu este bolnav sau în carantină. Acesta tocmai le-a făcut o vizită și le-a recomandat spitalizarea, pentru că nu vede cum pot gestiona situația de acasă. Lucia a mai adăugat că medicul a încercat să sune la 118, să vorbească cu noi, însă după o oră de așteptare la telefon a fost nevoită să renunțe, pentru a ajunge acasă la alt pacient.

Îi cer scuze, în numele colegilor mei, că suntem nevoiți să îi lăsăm să aștepte atât la telefon, explicându-i că, practic, suntem sufocați de apeluri urgente. Lucia mă întrerupe: “Nu trebuie să-ți ceri scuze. Faceți, oricum, prea multe.”

Vin cu o propunere pentru a o transporta pe bătrână la spital, însă îi reamintesc că acest lucru s-ar putea să dureze ceva timp și că nu pot garanta că mama sa va ajunge la spitalul din Lodi, unde este internat și soțul.

Lucia mă oprește. Vocea ei este calmă, dar fermă. Simt că trebuie să mă înarmez din nou cu răbdare pentru o altă discuție nesfârșită. Sunt obosit și egoist nu mai am chef să vorbesc cu nimeni, pur și simplu simt că mă îmbolnăvesc să aud mereu aceleași poveșți, aceeași suferință și aceeași durere. Apoi, egoist, mă gândesc că peste o oră mi se încheie tura și îmi imaginez cum voi face un duș și mă voi pune în pat să dorm câteva ore.

Lucia, în schimb, îmi oferă o lecție de viață care, chiar și acum, la două zile distanță, îmi acaparează mintea și inima.

Femeia de 55 de ani îmi spune că nu vrea să o ducă pe mama sa la spital. Îmi reamintește că a pierdut deja un frate fără să-și poată lua la revedere de la el și fără să poată merge la înmormântarea acestuia și că nu mai știe nimic de soț de o săptămână.

Lucia îmi spune că nu vrea că mama ei să moară în spital și adaugă: „Știu foarte bine că în spital doctorii abia reușesc să se ocupe de pacienții mai tineri și că, dacă o trimit pe mama la spital, o las să moară singură, pentru că nimeni nu va avea timp să se ocupe de ea.”

O spunea senin, fără ură, cu o voce calmă care îmi îngheață sângele în vene. Am tăcut pentru că știam că așa este, exact cum spunea ea. A înțeles tăcerea mea și a continuat: „Cer doar să-mi spună cineva cum să fac astfel ca mama să aibă o moarte demnă, acasă, fără să sufere”.

Mă opresc aici. Nu mai adaug nimic. Vă mai spun doar că mama Luciei a murit la ea acasă o oră mai târziu.

Poate într-o zi mă voi duce la doamna Lucia să o îmbrățișez și să-i spun că a procedat corect. Și că, dacă aș fi fost tată, mi-aș fi dorit să am o fiică ca ea.

Doamna Lucia este doar o picătură în acest ocean de durere. Nu aveți idee ce se întâmplă cu adevărat aici și câtă suferință a adus această pandemie.

Și va rog să nu va amăgiti că vouă nu vi se va întâmpla. Că doar alții vor lua acest virus.

Când vă rugăm să rămâneți acasă și vă spunem că ne prăbușim, nu glumim, nu sunt vorbe goale. În spitale, nu mai există locuri nici măcar pentru tineri. Noi, profesioniștii din sănătate, ne îmbolnăvim și epidemia se răspândește. (…) Regret că nu sunt în China unde totul poate fi închis cu armata.

Deci te implor. Tu, care ești sănătos, fă un pas înapoi!

Pentru că ai putea fi infectat cu Covid-19 și, fără să știi și fără să vrei, vei infecta tot ce atingi și pe toți cei din jurul tău, în momentul în care ieși din casă.

Chiar nu cerem mult. Rămâneți în casă!

Vă rog!”

Asistent Paolo Baldini 118



Citiţi şi

Nu întrați în cercul meu

29 iunie 2020 – cronica știrilor pozitive

15 iunie 2020 – cronica știrilor pozitive

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro