– Mariţooo, alearg’, Mariţoooo, alearg’… Şi Mariţa alergă. Alergă la gardul de uluci de culoarea pietrelor de râu şi strigă la rândul ei:
– Ce e, nină, ce făcuşi?
Avea ea vorba asta cu nină, nu ştiu de unde o avea.
– Vino să-ţi dau o porţie de ciorbă, o bucată de plăcintă, să mă ajuţi să prind cocoşul, să vezi dacă sunt bune ouăle de pus sub cloşcă, să mănânci cu noi, să-ţi arăt cum vărui, să stai cu fetele că plecăm la nuntă… Şi câte şi mai câte.
Mariţa era stâlpul casei noastre, nimic nu se făcea fără ca mama să-i ceară părerea. Era mai mult decât o bună vecină, era una din familie. O femeie puternică, solidă, una căreia viaţa i-a pus în cale atâtea greutăţi, dureri şi supărări, că m-am mirat mereu cum de a reuşit să se ridice de fiecare dată. Barbatul i-a murit în război, lăsând-o văduvă la 27 de ani, cu o fată mică de crescut. Nu s-a mai măritat niciodată, „la ce bun, ce-mi trebuie mie alt bărbat ?”, zicea ea. Apoi, fata, lumina ochilor ei, a pierit tânără, lăsând-o în pragul disperării şi-al dorului etern şi neostoit.
Şi s-a ridicat din nou Mariţa, şi-a crescut nepoatele, mai ales pe cea mică de abia şapte ani, pe care a luat-o cu ea la ţară, a dat-o la şcoală, a educat-o, a îngrijit-o şi iubit-o cât pentru o mamă şi o bunică împreună.
Când eram prin clasa a IV-a, într-o zi, învăţătoarea ne-a dat să rezolvam o problemă acasă. Grea problema, nu-i dădeam deloc de cap, aşa că m-am dus pe banca de la poartă unde stăteau vecinii mei liceeni la taclale şi i-am rugat să mă ajute. S-au străduit ei minute bune, dar nimic. Până a venit Mariţa cu cele patru clase ale ei, a citit problema şi-n două minute a rezolvat-o. Explicaţia ei era atât de logică şi expunerea atât de convingătoare, că ne-am şi mirat cum de nu ne trecuse prin cap. A doua zi, la şcoală, nimeni nu rezolvase problema şi când ne-a întrebat învăţătoarea, doar eu am ridicat mâna.
„Bravo, era o problemă grea, de logică, cum ai rezolvat-o?”
„Păi n-am rezolvat-o eu, a rezolvat-o Mariţa”, i-am spus eu senină. S-a minunat şi învăţătoarea de inteligenţa Mariţei.
Eu abia aşteptam să plece ai mei la vreo nuntă, să rămânem cu Mariţa. Ne dădea să mâncăm, ne îmbrăca în pijamale, ne spunea basme sau ne povestea despre copilăria şi tinereţea ei. Când eram bolnavă, venea să mă doftoricească cu leacurile ei băbeşti. Puneam capul în poala ei, care vara mirosea a mărar şi leuştean şi iarna a gaz şi a cenuşă, şi mă lăsam frământată de mâinile ei aspre de muncă. Şi ce mai chicoteam când venea cu trusa ei de ventuze să-i doftoricească pe ai mei şi vedeam cum sub mâinile ei experte se formau „gogoşi” roşii sau vineţii pe spinarea lor.
Altă dată, a venit într-un suflet la noi când ne-a auzit ţipând, în pragul panicii, pe toate trei plus mama. Eram toate cocoţate pe scaune şi urlam ca din gură de şarpe; intrase un şoricel în casă.
– Doamnee, nină, hai că aştia sunt copii, dar tu, femeie în toată firea, să te sperii de un amărât de şoarece, a apostrofat-o, râzând, pe mama.
Şi din două mişcări, a prins şoricelul de coadă şi a dat cu el în grădină.
Când am crescut, la primele noastre iubiri, Mariţa era confidenta noastră, vorbeam cu ea mai mult decât cu mama, iar corespondenţa noastră „suspectă” ajungea mereu pe adresa Mariţei. Mă împrumuta uneori cu bani, pe care-i restituiam când luam salariul şi nu mi-a zis niciodată „nu am”. Şi ea n-avea salariu, trăia dintr-o pensie săracă de văduvă de război şi din puţinul pe care reuşea să-l vândă: găini, vin, porumb, grâu.
Era non-conformistă, inteligentă, foarte diplomată, avea bune capacităţi administrative, era săritoare, generoasă, înţeleaptă, mereu cu zâmbetul pe buze, optimistă şi fatalistă în egală măsură.
Adevărata Marița, în jurul vârstei de 70 de ani. Pe 15 februarie 2019, ar fi împlinit 103 ani
Mama o certa mereu că nu ţinea post şi ea râdea şi zicea:
– Lasă, nină, că ăsta nu e păcat, păcat e ce-ţi iese din gură, nu ce-ţi intră. Nici popa nu ţine post, l-am văzut mâncând salam în Vinerea Mare. Şi nu cred nici în „lumea ailaltă”, dacă o fi ceva, când oi muri, găsesc eu o cale să te anunţ că există.
Până acum, Mariţa n-a dat niciun semn şi au trecut 13 ani de când a plecat dintre noi.
De multe ori, o simt, stau cu ea la masă, îi dau să bea o cafea, să mănânce o prăjitură şi zâmbesc când îmi amintesc cum mă punea să merg în faţa ei pe aleea din curtea noastră, de teamă să n-o calc pe papuci să dau cu ea jos, „că tu eşti împiedicată, nină”, îmi zicea râzând.
Mirosul de gaz şi de cenuşă nu le mai simt demult, dar, de câte ori ajung la mine rotocoale fine de miros de mărar sau leuştean, mă gândesc că Mariţa mea vrea să-mi spună că, acolo unde e, e bine!
Pe Marietta o găsiţi întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.