Masculinitatea toxică – The Power of the Dog

10 January 2022

În buna tradiție a unei pelicule precum There Will Be Blood, se așteaptă ca și recenta The Power of the Dog să rămână un punct de referință pentru cinefili. Câștigătoare a premiului Lumière, Jane Campion s-a întors în ‘familia ei’. A fost prima femeie-regizor care a câștigat premiul Palme d’Or, la Cannes (în 1993), pentru The Piano. Odată cu ecranizarea romanului scris de Thomas Savage, doamna Elizabeth Jane Campion a câștigat «Leul de Argint», la Veneția în 2021, confirmând capacitatea ei ‘de a face minuni’. Abordând tema cruzimii (și motivele ei), cineasta dă la iveală o peliculă în care presiunea existenței copleșește privitorul. Noul film al lui Jane Campion se deschide cu câteva arpegii de chitară, care formează o buclă incertă, un aer în suspensie, parcă pe punctul de a se rupe. Mai târziu, vor interveni viori și un pian detonat, pe o partitură de Jonny Greenwood, care amintește, pe un ton mai jos, de coloana sonoră din There Will Be Blood și Phantom Thead de Paul Thomas Anderson. Niciun „fir-fantomă” în acest western revizuit, ci o frânghie, tocmai, un accesoriu important în intriga poveștii și motivul cel mai probabil să ne dăm seama de tensiunea care se-ndreaptă către asfixiere. Cinematografia  lui  Jane Campion a prezentat adesea spațiul domestic ca fiind sufocant, emanciparea eroinelor sale trebuind să treacă printr-o ruptură de la mediul familial. Concentrându-se, de data aceasta, pe figurile masculine, The Power of the Dog poartă acea dimensiune obsesională: înapoi, în ferma promiscuă deținută de frații Burbank, Phil (Benedict Cumberbatch) și George (Jesse Plemons).

Bunăoară, pornește de la o situație demnă de poveștile mitologice –  doi frați à la „Romulus și Remus”: Phil și George (destul de opuși, desigur) se ciocnesc. Între ei, violența este indirectă. Disprețul și murdăria unuia se izbesc de puritatea și blândețea celuilalt. Amândoi văd cum echilibrul precar al vieții lor zilnice se prăbușește atunci când dulcele George (interpretat perfect de Jesse Plemons) decide să pună capăt sentimentului său teribil de singurătate. Își aduce înapoi, la fermă, noua sa soție, Rose, o văduvă dulce și delicată (Kirsten Dunst, prea rar pe ecran în ultima perioadă). Fiul ei, Peter (Kodi Smit-McPhee), este o tulpină înaltă, ale cărei petale încă nu au înflorit. În 1925, în Montana, un stat (modernizat odată cu venirea căii ferate) călcat constant de cai și de vaci, ar fi nevoie de un miracol pentru ca astfel de flori să supraviețuiască.

Cu rolul lui Phil, un cowboy asertiv, vulgar și misogin, Jane Campion îi oferă, probabil, faimosului Benedict Cumberbatch unul dintre cele mai mari daruri ale carierei sale. Încă o dată, actorul britanic demonstrează măiestria artei sale actoricești, varietatea registrelor interpretative. Aici, el stăpânește accentul american din Montana de la începutul secolului trecut și simptomele ignoranței murdare. Cumberbatch a folosit o economie de mijloace atât în ​​pregătirea rolului său, cât și în execuție. Murdăria și demonii interiori se lipesc de pielea acestui mic marchiz tiranic. Îmbrăcămintea, mersul, postura îi dau aspectul unui cocoș cu penele prost așezate. Ce ascunde în spatele pieptului bombat, între picioarele desfăcute de patruzeci de ani de călărie? Phil (‘philippus’ înseamnă, în latină, iubitor de cai) își emasculează anturajul, așa cum castrează vițeii din șeptel. Cu ambele mâini, fără nicio formalitate. Singura lui soluție este controlul, prin umilință. Impulsivitatea și cruzimea lui contrastează cu blândețea fratelui său, care caută să se așeze.

La începutul lungmetrajului, o scenă prezintă dinamica relațiilor lor prin înscrierea trupurilor lor într-o geometrie de gen: dominator, Phil stă în vârful unei scări, pe când George stă dedesubt, cu pălăria rotundă sprijinită cu susul în jos, pe genunchi. Căsătoria lui George cu o văduvă din regiune – Rose – seamănă discordie în gospodărie. Regăsim și simbolistica trandafirului plantat într-un sol neospitalier și deja, pe jumătate, decolorat, aproape la fel de uscat ca florile de hârtie făcute de fiul ei, Peter (Kodi Smit-McPhee). Sensibilitatea și manierele efeminate ale acestuia din urmă provoacă sarcasmul lui Phil care, la jumătatea filmului, își propune să „facă un bărbat” din el. Aici, va fi mai puțin despre deconstruirea mitului eroului viril, sau al cowboy-ului singuratic.

Cineasta dorește a explica o pasiune singulară și rușinoasă care mănâncă literalmente un bărbat. Lumina contrastantă, iar cadrele, apropiate, naturaliste, ale directorului de imagine (Ari Wegner) permit tuturor cuvintelor nerostite să iasă la iveală – ale lui Phil și ale tuturor celorlalți. Relația intimă a lui Phil cu natura, cu materia, spune la fel de mult ca și cea a lui George cu rafinamentul. Alunecând în personajul lui Rose, Kirsten Dunst alternează între indignare, groază și nedumerire. Obișnuită încă de la începutul carierei cu rolurile de „femeie-copil”, aici, transcende clișeul cu multe nuanțe. Femeia, puternică și luminoasă, se apleacă și se scufundă sub o violență irațională. Cu acest nou lungmetraj, Jane Campion trasează contururile dominației masculine în ceea ce ea dezvăluie esențial. Prin inversarea aspectului cu care cinematografia    ne-a obișnuit se întoarce la sursă pentru a ilustra cealaltă față a realității: acești cowboy, acești „văcari”, care nu suportă nicio slăbiciune, se zbuciumă în cele din urmă într-o mișcare interioară /cu sinele. Își fac treburile casnice, cos, coc, lustruiesc și curăță. În egală măsură, râd și bârfesc și defăimează, adesea semigoi. Cu torsurile oferite soarelui, râd împreună, totul pare gregar, iar instinctul de haită ocupă un loc de frunte. La pocnetul pintenilor, izbind pământul, răutatea gratuită devine cochetărie. Pe măsură ce povestea progresează, își face loc cruzimea. Bunăoară, Jane Campion pare să ne spună o poveste despre „micii tirani, copiii capricioși din zorii timpurilor”.

Regizoarea nu se poate abține de la a ne indica intențiile sale: dialogurile sunt pline de dublu sens, iar imaginile sunt aglomerate cu simboluri falice. Inconștientul masculin înseamnă Eros și Thanatos. Din violență, se nasc dorința și impulsurile sale. Înfruntându-l pe Phil, George suferă. Tânărul Peter, rătăcit într-un regat al brutelor (fabulos de contemporan), întruchipează întâlnirea dintre bărbat și femeie. Peter vede clar ce ascunde muntele, curbele și crăpăturile sale. Știe ce oferă el: un corp prea mare pentru a fi explorat. Dacă bărbații au furie, tinerii au tot curajul. În The Power of the Dog, regăsim reunite la oameni: arta iubirii, originea violenței și știința răzbunării. Noul film incredibil al lui Jane Campion are un singur scop: dezvăluirea forțelor și, mai ales, a slăbiciunilor omului (cu literă mică).

Pe Mădălina o puteți găsi și aici.

Regia: Jane Campion

Scenariul: Jane Campion după The Power of the Dog de Thomas Savage

Imaginea: Ari Wegner

Decorurile: Grant Major

Costumele: Kirsty Cameron

Montajul: Peter Sciberras

Muzica: Jonny Greenwood

Distribuția:

Benedict Cumberbatch – Phil Burbank

Kirsten Dunst – Rose Gordon

Jesse Plemons – George Burbank

Kodi Smit-McPhee – Peter Gordon

Durata: 2h06min.



Citiţi şi

Salutări de la Veneția

Unde să pleci în luna de miere – recomandări de vis pentru amintiri de neuitat

Cu dor de marele ecran: filme multi-premiate la ediția aniversară TIFF

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro