Adrenalină şi entuziasm, decenii de tăcere sufocantă explodând izbăvitor. Speranţă şi solidaritate. Au fost zile magice în acel decembrie cald şi însorit din urmă cu 22 de ani.
Ele sunt motivul pentru care nu-mi voi regreta niciodată vârsta. Nu cu adevărat. Dacă aş fi fost mai tânără, aş fi ratat un miracol. Efemer cum a fost, rămâne totuşi cea mai intensă, cutremurător de frumoasă experienţă din viaţa mea. Nu aş schimba-o pentru nimic în lume. Nici măcar pentru prospeţimea de la 20 de ani.
Am simţit atunci ce înseamnă să fii cu adevărat viu. Am trăit temporar într-o lume care abolise nu doar un regim politic, ci şi laşitatea, egoismul, ba chiar şi instinctul de conservare. Nicio beţie, niciun drog nu provoacă o euforie atât de copleşitoare.
Se termina un coşmar şi, preţ de câteva săptămâni, am plutit într-un minunat vis colectiv. Totul părea posibil. Toţi ne simţeam, brusc, importanţi. Scuipam rumeguşul limbii de lemn, dar redescopeream sensul din spatele cuvintelor tocite de abuzul propagandistic. Ne depăşisem frica, indiferenţa, letargia. Credeam în viitor, credeam în noi. Credeam.
Eram, desigur, naivi. În final, însă, asta nu are nicio importanţă. Important e că miracolele sunt, totuşi, posibile.
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Comunismul văzut în “Anul nou care n-a fost”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
