Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Nu trebuie să îți ceri iertare, trebuie să fii fericit…

19 January 2019

În  cameră persistă un iz de țigară ieftină, semn că s-a fumat, deși e interzis în hotel, și nu e orice hotel, ci Hilton (fost Athénée Palace, hotel de cinci stele, cu referințe excepționale), dar se vede că lumea a deraiat cu totul de la principiile morale sănătoase. Brusc, simt nevoia să fumez, mai ales că havanele pe care le-am primit acum o săptămână, la petrecerea de ajun, mi-au făcut de atunci cu ochiul, dar pur și simplu nu am găsit starea necesară. Sunt dintre acei bărbați pentru care fumatul unui trabuc e o chestiune cât se poate de serioasă, aproape un ritual, de aceea am nevoie de intimitate și o anumită atmosferă, departe de nebunia cotidiană în care mă simt prins ca într-o uriașă plasă pescărească, ridicată cu greu din cauza capturii bogate. Balconul e deschis și draperiile lungi, de un albastru incendiat de culorile asfințitului, fac jocuri de culoare pe tapetul ivoriu, ce pare că se mișcă odată cu valurile lor, în adierea vântului.

Orașul începe să se lumineze de seară și arterele lui, animate de sclipirile farurilor, par niște gigantice vene prin care trece viața însăși, într-o perpetuă agitație. Chiar vis-à-vis e un parc de joacă pentru copii, care începe să semene tot mai mult cu o pată neagră, pe măsură ce se lasă întunericul, amintindu-mi de pelicula groasă de petrol care se vede în apele mării, acolo unde navele deversează încărcătura de combustibil în larg. Stranie asociere, dar acesta e sentimentul pe care îl am, privind de la etajul șase panorama capitalei, chiar din centru ei. Aș fi preferat un loc mai retras, în care să fie liniște, atât de mult îmi doresc lucrul acesta încât am senzația că încep să mă simt de-a dreptul agresat de tot acest conglomerat de sunete și culori care, acaparându-mi simțurile, îmi răpesc dreptul la singurătate, legitim de alt fel. M-aș fi simțit mai liniștit într-o micuță pensiune din suburbii, departe de forfota orașului metropolei, ascutând în surdină un concert de jazz, de preferat Stanley Clarke sau, de ce nu, chiar Norah Jones astă seară, deși mă aruncă în melancolie.

Ne despărțiserăm fără un cuvânt, iar prezența ei stăruia cu încăpățânare în mine ca un blestem care nu poate fi înfrânt de niciun descântec. Mirosul pielii ei rămăsese pe mâinile mele, îngropat adânc în pori, și orice aș fi făcut nu mă puteam sustrage tentației de a-mi duce palmele la gură și de a inspira profund, în căutarea emoției, ca și când aș fi tras în piept esența ei ascunsă într-un singur parfum, sublimată într-o singură notă din inima lui, aceea care persistă la final, detașându-se din întreaga compoziție. Pur și simplu nu pot să îmi păstrez fericirea pentru mai multe zile, la un moment dat intervine ceva care mă zdruncină din temelii și mă aduce în situația de a mă retrage, incapabil de a mai face vreun gest sau de a purta o conversație, chiar liminară, și asta pentru prea mult timp. E ca un fel de magmă care îmi înăbușă orice putere de a continua legătura cu ea, recunosc, totul stă în neputința mea de a reacționa, sunt convins că greșesc enorm, dar tot la fel am încredere în puterea ei de înțelegere.

Toate distanțele dintre noi s-au născut din tăcerea mea, inexplicabilă în ochii oricui, oricât de mult ar încerca să vadă dincolo de aparențe. Timpul acela în care stau numai cu mine, imun la tentația de a o vedea sau de a-i răspunde la vreun mesaj, reprezintă de fapt nevoia mea de a fi singur cu noi, de a conserva acele momente în care am fost fericiți cu adevărat și care s-ar putea dilua în fapte, gesturi și cuvinte banale, aflate la îndemâna oricui. Nici măcar eu nu înțeleg bine ce se petrece cu mine, dar acele zile în care stăm fără să vorbim sunt pentru mine ascetice, necesare momentelor de căutare a propriului sine și a adevărurilor ascunse în conștiința mea, alterate de euforia pe care mi-o dă prezența ei, carnală sau eterică.

De ce continui să o ador, când trupul ei îmi e străin de aproape un an, dacă mă ucide gândul că nu vom fi niciodată împreună? De ce sunt atât de sigur că nu pot accepta niciun compromis? Dar dacă un pas a fost făcut, de ce restul bat numai în retragere? Mii de întrebări, ale mele, ale ei, se învârtesc între noi bezmetic, în căutarea unui răspuns liniștitor… Cu fiecare plecare a mea, se scriu în noi cearcăne adânci de neliniște și dor, căutând cu disperare să uităm unul de celălalt, ca să nu mai doară. Cu toate acestea, suferim înzecit, înmiit, pentru că în ecuația iubirii noastre, timpul nu e un atu, ci însuși factorul care dă greutate și intensitate sentimentelor, care probabil că vor ajunge să ne ucigă. Încetul cu încetul, din ce în ce mai debili, mai atrofiați, am devenit sclavii amintirilor din care nu ne putem dezlega, pentru că lanțurile noastre au fost pecetluite definitiv, cine știe de când și până când… sine die.

Nu mă simt bine și gustul trabucului mi-a înăsprit gândurile, pe care le simt uscate ca firele de tutun și le înec într-un pahar de cognac, incendiindu-mi buzele și limba. E mai bine așa. Durerea mă face să mă desprind din angrenajul propriei mașinațiuni interioare, construită cu atâta sadism, pentru că acesta este cuvântul cel mai potrivit pentru ceea ce construiesc cu o dușmănie innaceptabilă în propiul meu sine. O iubesc, dar nu îi scriu, nu o caut, până când nu cedez disperării de a îmi inchipui că, la rândul ei, se va lăsa cuprinsă de incertitudinea viitorului, de oboseala atâtor așteptări, de orgoliul feminității recuzate cu frecvență diabolică, de tristețea pe care la un moment dat n-o va mai putea controla, sau, cine știe, chiar de uitare… Suntem o singură ființă, dar în noi funcționează două suflete, antrenate de bătaia a două inimi aflate la mare depărtare. S-a făcut răcoare între timp și bătăi în ușă mă trezesc brusc din starea aceasta, dar, sub efectul narcoticelor, ezit să deschid, dintr-o lentoare pe care o găsesc reconfortantă, în ciuda furtunii din suflet. În ușă, (cred că e domnișoară), o ființă angelică, mignonă, ambalată într-o rochie roșie asfixiată de maci și pantofi din lac în aceleași nuanțe, stiletto, mă îmbracă într-o voce care îmi amintește de Primăvara lui Ceaikovski:

–  Bună seara, am sosit. Sper că nu sunt ultima venită…

Are niște ochi mari în care mă văd ca într-o oglindă, intrigat de situația inedită și preocupat s-o studiez în amănunt, în toată perfecțiunea ei. Pentru că e o apariție aptă să taie respirația oricărui bărbat luat pe nepregătite, și, recunosc, nu puteam fi altfel catalogat, pentru că expresia feței mele trăda cu prisosință lucrul acesta. Cred că mi s-a încălzit puțin sufletul, ca atunci când îmi punea mama șosete cu sare încălzită pe piept, ca să nu mai tușesc.

Mă repliez, încercând să nu par tâmp:

– S-ar putea să fi greșit cameraaaa…!? (lungesc intenționat ultima vocală, ca și când i-aș oferi o soluție a ieșirii din impas, iar domnișoara face un pas înapoi, cred că realizează subit încurcătura).

– Îmi cer mii de scuze, e foarte posibil, caut camera 620, iar dumneavoastră nu semănați deloc cu Pierre, de la care trebuia să iau invitația pentru șeful meu. Încă o dată, scuze pentru deranj.

Are ochi frumoși, ceva între căprui și un verde sălbatic, iar  în voce un timbru care mă liniștește. E o prezență plăcută și parfumul ei floral, puțin prea dulce pentru gustul meu, mă incită. Îmi place cum își trece poșeta dintr-o mână în alta, are o grație a mișcărilor care trădează o sensibilitate aparte, e atrăgătoare și, cu siguranță, dezinvoltura ei o face dezirabilă. La mâna dreaptă poartă o brățară Pandora cu multe pandantive, care scot un clinchet plăcut când gesticulează. Desigur, trebuie să găsesc o formulă elegantă să n-o alung, și în același timp să îi propun să rămânem un timp împreună, să conversăm sau să mergem la o plimbare, poate prin parcul din apropierea hotelului.

– Nu sunt Pierre, deși mi-aș fi dorit să fiu. Pot, în schimb, să fiu oricine doriți dumneavoastră, poate un ajutor în căutarea lui Pierre, dacă îmi permiteți.

Sesizează încercarea mea de flirt și în ochii ei adânci, cu reflexe galben-verzui, se insinuează o anume sclipire, mai limpede și cu atât mai pătrunzătoare. E rândul ei să mimeze indeterminarea, ca să nu pară o pradă sigură, dar se vede în felul în care mă privește că îi sunt cel puțin interesant. Suntem încă în cadrul ușii, pentru că uzanțele o cer, nu o pot invita înăuntru pentru că nu s-ar cădea, și nici nu pot ieși din cameră, în hol, pentru o conversație  de tatonare ce trebuie să pară inofensivă, de dragul aparențelor.

– Camera 260… aici e 620… are un râs chicotit, natural, e firească în toate gesturile și îmi place de ea din ce în ce mai mult…

– Vă pot însoți cu liftul până la etajul 2…

– Mi-ați citit gândurile, sau de unde știați că mi-e frică să merg cu liftul?

Rezonăm și asta mă face să plusez și să o invit în cameră până îmi iau un pullover pe umeri, iar Laura (o cheamă Laura, între timp s-a prezentat, întinzând prima mâna și acceptând să i-o sărut, gest pe care l-am făcut mai mult ca să o simt mai de aproape) acceptă, așteptând rezemată de ușă, pe care o închide din proprie inițiativă, cu gesturi fine. Îmi urmărește mișcările și aleg înadins cel albastru turcoaz, care știu că mă prinde cel mai bine. Trec pe lângă ea, îi inspir puternic parfumul și mă privește intens, ca și când între noi s-ar produce un coup de foudre… cu privirea ațintită în pieptul meu, care se umflă sub impulsul momentului, își atinge mâna de clanță în același timp în care palma mea se așază cu hotărâre peste degetele ei, iar acum stăm ochi în ochi, atât de aproape încât îi simt bătăile inimii și căldura trupului, care aprinde parfumul, în valuri.

O prind în brațe și îi strivesc pieptul micuț de al meu, afundându-mă cu fața în părul ei, aproape de gât, sărutând-o exact în locul în care vena pulsează alert, cu intensitate aproape sălbatică. Mă prinde de gât și își înfige mâna în părul meu, ceea ce mă excită enorm și nu mai judec, mă aplec asupra gurii ei și îi frământ pentru câteva clipe buzele, care îmi cedează fără ezitare. Are gust molatic și o limbă fermă, care îmi întoarce căutarea cu prisosință, stârnindu-mă până în cele mai îndepărtate colțuri ale ființei. O ridic în brațe ca pe un fulg, (în momentele acestea totul devine relativ și se sustrage inerției) și o așez în patul nedesfăcut, între pernele albastre care o primesc într-o îmbrățișare uriașă. Îmi prinde capul între mîinile ei micuțe, care miros a zmeură proaspătă, și mă privește pentru o secundă atât de adânc, făcându-mă să realizez că de acum încolo poate face orice cu mine, pentru că m-a supus total, sleindu-mă de orice împotrivire.

Nu apuc să gândesc următoarea mișcare, pentru că se repede sălbatic la buzele mele, care cedează în fața asaltului, neobișnuite cu agresiunea. Gustul de sânge ni se amestecă și dorința crește din el, căpătând substanță incredibilă… Simt nevoia să o posed instantaneu, fără să mă gândesc la camera aceasta străină, de hotel, la necunoscuta a cărei prezență m-a eliberat din toate frământările, sau la consecințele pe care nebunia aceasta le-ar putea avea. Mi se dă cu totul, fără niciun fel de opreliște, geme încet sub greutatea mea, îmi înăbuș orice sunet astupându-mi gura cu sânii ei parcă anume făcuți pentru mine și o simt cambrându-se, înfiorată, pe măsură ce înaintez în ființa ei, cercetător la început, din ce în ce mai agresiv mai apoi, până când ne contopim într-un tremur de o intensitate care mă electrocutează din cap până în picioare, făcându-mă să scot un urlet pe care ea îl preia și îl desăvârșește, într-un geamăt surd. Îmi doresc să rămânem în tăcere încă un timp, fără să stricăm  momentul acesta în care corpurile noastre își istovesc ultimele vibrații, lăsând oboseala cărnii să dea consistență amintirii. Și totuși, o aud șoptind, neliniștită ca orice femeie pentru care ziua următoare contează mai mult decât plăcerea de a savura extazul, încercând să îl prelungească la nesfârșit.

barbat fumand

Sursă foto: Brian Higbee

– Ne vom mai vedea? Poate mâine? Să îl găsim, în sfârșit, pe Pierre?

Așa culcat pe pieptul ei, simt că dogoare pasiune și îmi dau seama că am stârnit în ea sentimente puternice. Mă simt neajutorat, pentru că nu e momentul să îi revelez adevărata mea identitate, tribut unei singure femei din lumea aceasta. Îmi aud cuvintele, fără să fie ancorate în mintea mea:

– Mâine am o întâlnire de afaceri foarte importantă și nu știu dacă voi mai putea să te văd, pentru că voi pleca direct spre casă…

Am simțit-o tresărind și s-a întors cu spatele la mine, strângând în pumnii mici poalele rochiei care se strânsese sub ea, docil, într-un crâmpei de maci. Nu știu de ce, am simțit nevoia să îi spun ceea ce urma să regret toată viața:

– Te rog să mă ierți.

M-a privit cu ochii moi de lacrimi și s-a ridicat încet, pe coate mai întâi, nedezlipindu-și ochii de la mine, apoi s-a îmbrăcat cu gesturi fine, onctuoase, ca într-o îmbrățișare furată, netezind materialul cu niște mișcări lente, care ar fi putut foarte bine servi unui nou preludiu. Luciul pantofilor cu toc a zvâcnit pentru o secundă, aprins în raza veiozei, animând încăperea ca lumina unei artificii. Mi-a șoptit, așezându-și buzele într-un sărut tandru, aproape matern, pe obrazul meu încă încins de febra excitației:

– Nu trebuie să îți ceri iertare, trebuie să fii fericit. Am uitat cine sunt și de ce sunt atâta timp cât am fost în brațele tale, pentru că am trăit acest moment cu toată ființa. Ne-am dăruit unul altuia cu generozitate, de ce să stricăm frumusețea acestei alegeri atât de inspirate? Am simțit amândoi pasiunea, am vibrat la fel, corpurile noastre s-au întrebat și au găsit răspuns unul în celălalt, pentru ce îți ceri iertare? N-ai făcut niciun rău, în mâinile tale am prins viață. Eu îți mulțumesc, străinule, oricine ai fi, se pare că soarta a ținut cont de noi, apropiindu-ne. Să nu mă uiți.

În lipsa ei, a rămas parfumul dulceag pe care îl aveam acum pe tot corpul,  am simțit din nou gustul amar al trabucului și dușul rece m-a făcut să îmi revin încet din amețeală. Imaginea patului răvășit, cu pernele împrăștiate,  m-a adus cu picioarele pe pământ, însă mi-a făcut mai mult rău, pentru că mi-a adus aminte de ea. Ea, care probabil asistase de departe la întreaga scenă, îndemnându-mă astfel s-o uit. Ea, care fusese acolo în mine, cu mine, deghizată în fata aceasta cu rochiță de maci și privirea isteață, cu replici inteligente și parfum dulceag, de flori de vară. Ea, care știa că orice s-ar întâmpla, e unica mea iubire, cu toate întrebările și răspunsurile negăsite, cu toată febra orgasmului inconștient, ea, care e parte din mine așa ca respirația mea, ca inima mea, bătând într-un singur trup mutilat de absența celuilalt.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.

 



Citiţi şi

Am avut, am și o să mai am relații cu bărbați însurați sau “cuplați”

Despre neiubire, validare și alte tulburări, pe Facebook

Nu mai am răbdare să am răbdare

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

  1. Iartă-mă... să nu mă cerți! - Catchy / 17 May 2019 13:54

    […] Citiţi şi Nu trebuie să îţi ceri iertare, trebuie să fii fericit […]

    0
    0
    Reply
  2. Gata cu "trebuie să..."! Vreau să fac doar ce vreau eu! - Catchy / 18 March 2019 10:31

    […] nu, nu! Nu mai vreau să aud “trebuie să…”, asta, aia, cealaltă! Nu mai vreau! Vreau să fac doar ce vreau eu. De când mă știu, […]

    0
    0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro