O înmormântare și patru orgasme

2 February 2021

Cortegiul funerar se opri în fața mormântului. Mirosul pământului reavăn trimitea la origini… din pământ ne naștem, în pământ ne întoarcem… Dar oare nu era prea devreme pentru asta? Pentru Lidia? Cum să mori la doar 32 de ani? Cum e posibil să se întâmple așa ceva? De ce? Nu era drept! Da, nimeni de pe lumea asta nu dicta ce e drept și ce nu. Viața își urma linia, sensul, destinul pe care nimeni nu și-l cunoștea. Totul părea în zadar acum. Nu mai era nimic de spus. Doar preotul avea cuvintele potrivite și le rostea sobru, melodios și distant. Doar asistase la atâtea alte înmormântări… Pentru el nu era nimic nou și, oricum, viața avea cu totul alte conotații. Cele trei slujbe importante din viața unui om: botezul, cununia și înmormântarea. Dar nimeni nu s-ar fi gândit să participe la înmormântarea Lidiei atât de devreme.

Și totuși, ea parcă știa. Știuse dintotdeauna. Obișnuia să se plimbe prin cimitir… să se inspire, spunea ea, să se conecteze la trecut. Era sigură că mai trăise și alte vieți, în alte perioade în timp, dar toate acolo, în Bucureștiul acela acum plumburiu, sinistru parcă. Orașul, destinul, cimitirul o înghițeau acum pe Lidia pentru totdeauna. Avea să mai rămână în urma ei doar râsetul acela zglobiu, de copil fericit, care nu i se schimbase niciodată. Doar că acum nu mai râdea. De acum înainte avea să mai râdă doar în amintirile rudelor și prietenilor, ale colegilor și celor apropiați. Toți o iubiseră. Sau dacă nu o iubiseră, o îndrăgiseră. Nu aveai cum să nu o iubești pe Lidia. Lidia era mereu plină de viață, veselă chiar și atunci când în sufletul ei se dădeau bătălii crâncene, se dezlănțuiau uragane de furii, mânii, frustrări sau supărări crunte. Pe dinafară era întotdeauna acea Lidia pe care o știau cu toții: veselă și luminoasă, oricând cu o vorbă bună, un sfat, o glumă, orice, numai lumea din jurul ei să nu fie tristă, să nu se surpe, așa cum poate se surpa în sufletul ei.

Lidia suferise. Mai întâi în copilărie, de boli incomode și debilitante. Dar le depășise cu același stoicism cu care rezolva orice problemă care îi apărea în cale. Apoi suferise din dragoste. O dată, de două ori, ca la orice început de viață. După ce terminase facultatea, se hotărâse așa, dintr-odată, că ea nu mai vrea să sufere. Cel puțin, nu din dragoste. Așa că îl găsise pe Tudor și hotărâse că el avea să fie marea și unica ei dragoste. Și uite, că așa fusese. Acum, Tudor avea să fie pierdut fără ea. Cine avea să îi mai facă micul dejun, să îi spună ce cravată să aleagă la costum, să nu uite de zilele aniversare ale prietenilor, să trimită felicitări de sărbători tuturor rudelor…? Tudor… Nu va mai fi niciodată la fel. Niciunul dintre ei, cei adunați în jurul acelui hău fără de sfârșit și cunoaștere, săpat de niște necunoscuți pentru câțiva bani și o sticlă de tărie, nu va mai fi același după ziua aceea. Dar viața merge înainte și vor trebui să facă și ei la fel. Timpul le vindecă pe toate…

Le-o vindeca, dar amintirile nu le poate stinge decât prin puterea uitării. Și nimeni nu ar vrea să o uite pe Lidia.

…în loc cu verdeață…

Da, măcar acolo să îi fie liniște și frumos și bine. Să nu mai sufere niciodată, nici fizic, nici cu mintea sau sufletul. Fizic nici n-ar mai avea cum… fizicul ei va rămâne aici, printre noi cumva, doar la câțiva metri sub pământ. Să o știm acolo, să putem să venim și să-i aducem flori, să vorbim cu ea, să îi povestim ce am mai făcut, așa cum o făceam duminica sau în diminețile de după petreceri, când ea se trezea prima să adune de prin casă și să pregătească micul dejun. Când făcea cafea pentru toți. Cafeaua Lidei era cea mai bună. Va rămâne întotdeauna cea mai bună. Doar că nu o va mai putea face niciodată. Mirosul acela îmbietor, care se răspândea din bucătărie, făptura ei zveltă, luminoasă, delicatețea cu care amesteca lingurița în ibricul de cafea și zumzetul acela ușor, pe care-l scotea când făcea asta… să fi fost oare un cântec pe care-l îngâna?!… care suna ca un descântec.

Ca la un semn, toate fetele pufniră în plâns, ca un cor de femei disperate și părăsite. Da, venise clipa ca Lidia să le părăsească pe toate, pentru totdeauna. O conduseseră de atâtea ori la gară, când pleca la ai ei, la Breaza, sau în vacanțe și concedii, dar Lidia făcea ca fiecare despărțire să fie un moment de veselie, nu de întristare. „Ce-aveți, dragă? Plec la ai mei pentru o săptămână-două, nu plec de tot! Să vă puneți pe bocit când oi muri… dar mai e până atunci. Hai, să vă văd zâmbetele și cât lipsesc să nu faceți nimic din ce nu aș face eu, iar la întoarcere să îmi povestiți tot, cu lux de amănunte.” Și uite că acum se puseseră toate pe bocit. Pentru că Lidia nu avea să se mai întoarcă niciodată din această călătorie. Nu îi vor mai putea povesti niciodată intrigile, geloziile, poveștile lor de amor. Nu îi vor mai putea cere sfatul, nu vor mai putea râde împreună, ca nebunele, din orice nimic.

Când coșciugul fu coborât în groapă, Andra simți cum i se taie picioarele. Se sprijini pe persoana din dreapta ei, fără să îi pese dacă o cunoaște sau nu. Se apucă cu disperare de mâneca trenciului și simți cum o ține cineva să nu cadă. După ce auzi primii bulgări de pământ lovind fără milă capacul coșciugului, scăpă un strigăt pe care reuși să și-l atenueze cu mâna strânsă în pumn. Își înfipse dinții în degete, fără să simtă durerea. Durerea aceea fizică era infimă față de durerea din suflet. Toți ceilalți puteau să arunce câte un pumn de pământ peste coșciugul Lidei, ea nu avea să o facă însă. Ar fi fost ca și cum ar fi aruncat cu pietre în prietena ei cea mai bună. Ca și cum ar fi jignit-o și umilit-o fără seamăn. Sau cel puțin așa simțea acum. Ei, toți ceilalți, nu aveau decât să facă asta. Ea nu putea. Începu să tremure de frig și de frică totodată. Doar asta să fie viața?! De asta ne chinuim atât, suferim și ne întristăm, disperăm…? Fir-ar ea să fie de viață atunci! Să se ducă…

Și da, uite, viața Lidiei se dusese. Mult prea devreme. Pentru ei, pentru ea. Dar Cineva, acolo sus, avea alte planuri pentru Lidia. Pentru cei rămași în urma ei, viața avea să-și urmeze cursul, până la următoarea revenire în cimitir.

În clipa în care ceremonia se sfârși, începu să burnițeze. „Vreme de Bacovia”, cum spunea Lidia… Până și cerul era trist, gri și rece. Natura însăși plângea pierderea ei. Și atunci, de ce o trimisese de acolo?

Preotul plecă, lăsându-i pe toți acolo, dezorientați, părăsiți parcă. Ce aveau să facă ei acum? Încotro să apuce? Tudor plângea cu suspine, neputând să se desprindă de mormânt. Păstrară cu toții un moment de reculegere. Stăteau grupați în spatele lui, fără să se miște, fără să plângă. Din respect, păstrau acel moment doar pentru el. Îl lăsau să-și plângă durerea și disperarea, fără să i-o tulbure. Erau acolo cu el, pentru el. Pentru că Lidia nu mai era. Și nu avea să mai fie niciodată.

Când se mai liniști puțin, băieții îl luară de după umăr și încet încet, porniră spre capătul aleii. Știau cu toții că dacă nu pleacă acum, Tudor nu va mai fi în stare să se desprindă niciodată de acel loc. Locul în care își părăsea iubita. În care Lidia îl părăsea, fără voia ei. Cu siguranță că, de acolo, de sus, dintre nori și îngeri, avea să vegheze asupra lui. Atâta doar că Tudor nu se va mai trezi niciodată alături de ea, dormindu-i pe umăr. „Salcie mlădioasă și unduitoare”, cum o numea el…

În urma lor porniră și toți ceilalți. Se îndreptau cu toții spre ieșire. Ei aveau să iasă din cimitir pe poarta pe care intraseră, pe când Lidia… avea să rămână pentru totdeauna acolo. Cel puțin trupul ei. Burnița îi mângâia mai degrabă, deși frigul începuse să le intre în oase. Ei mai puteau să simtă frigul, pe când Lidia… fie ca ei să îi fie mereu bine de acum înainte… fără frig, fără regrete, fără durere și suspin…

Ajunși la mașini, Catia începu să îi îndrume care cu cine să meargă. Aveau să se întâlnească cu toții la „Barbizon”, așa cum îi spuneau terasei unde mergeau vara, la o bere. Numai că acum nu era vară, iar ei nu aveau să stea pe terasă, ci înăuntru. Și nu or să bea bere. Băieții or să ceară, cu siguranță, ceva mai tare. Fetele or să încerce să le țină isonul, Marga și Otilia or să se cherchelească, ca de fiecare dată, și or să înceapă să se certe sau să debiteze prostii, iar Ilie o să le pună la punct. Victor o să înceapă cu toasturile și o să dea peste cap pahar după pahar, bisericuțele vor fi același, fețele de masă cu imprimeu transparent vor fi aceleași, ospătarii îi vor servi sobri și atenți, fără să se mai amuze de data asta. Pentru că azi nu o să se poată amuza nimeni. Tuturor o să li se pară ciudat ca Lidia să nu fie printre ei. O să fie cu ei, în sufletul lor, doar că nu acolo, cu ei, să anime petrecerea, să îi facă să râdă și să se simtă bine. Astăzi nu se va simți nimeni bine. Cine ar putea oare?!

– Andra, tu mergi cu Matei, că în celelalte mașini nu mai e loc, o auzi pe Catia.

Dar cine era Matei, se întrebă Andra. Se uită în dreapta ei și, dintr-odată, realiză că încă era la brațul unui bărbat pe care nu-l mai văzuse niciodată. De unde apăruse? Ce căuta acolo? Și de ce îl ținea de braț atât de strâns?

Se aflau deja în fața unei mașini, iar Matei se desprinsese de ea și îi ținea deschisă portiera, așteptând ca ea să se suie. Andra se oprise în loc, neștiind ce să facă. Cum să meargă cu un necunoscut? De unde știa Catia cine e Matei? De ce plecaseră toți și o lăsaseră cu bărbatul ăsta?

Văzând-o nedumerită, Matei o apucă ușor de după talie și o ajută să se suie în mașină. Se sui la volan și porni motorul, lăsându-l să meargă la relanti pentru câteva clipe, după care dădu drumul la căldură. Andra nu cuteza să se uite spre el. Stătea cu ochii pironiți în parbriz, fără să vadă nimic. Mintea ei rămăsese pe marginea prăpastiei, a golului ce o înghițise pe Lidia ei cea dragă și frumoasă. Matei porni mașina, urmându-i de la oarecare distanță pe ceilalți. Cu fiecare metru cu care se îndepărtau de cimitir, Andra simțea că se rupe ceva în sufletul ei. Îi venea să urle. Să îi strige lui Matei să se întoarcă, să meargă înapoi și să o ia pe Lidia cu ei. Cum aveau să o lase cu toții acolo, singură, în frig și ploaie? Nu era drept așa ceva. Nu puteau face asta!

Cerul se întunecase dintr-odată atât de tare încât aveai senzația că s-a făcut noapte. Asta o sperie și mai tare pe Andra. Izbucni într-un plâns disperat, cu suspine, așa cum plâng copiii mici când se pierd de mama lor. Când se tem că nu or să o mai vadă niciodată. Matei opri mașina și trase pe dreapta. Andra nu ar fi putut spune unde se află. Părea un parc sau poate o pădure. Ce căutau aici? Deodată simți cum Matei o ia de după umeri și talie, o trage înspre el, ținând-o strâns în brațe și o sărută. Un sărut din acela apăsat, prelung, senzual. Nu avu timp să se dumirească de nimic. Luată complet prin surprindere, trecând brusc de la o stare la cu totul alta, se lăsă sărutată, fără să știe ce avea să urmeze, fără să se poată împotrivi. Ceva, dinăuntrul ființei ei, ridicase toate opreliște și îi șoptea că ce i se întâmplă acum e cel mai bun lucru pentru ea. Simți cum bărbatul acela necunoscut, în mașina căruia se afla, pe care nu-l mai văzuse niciodată până atunci, se contopește cu ea. Îi simțea mirosul suav, dar puternic de after shave, care o amețea și o învăluia împreună cu mirosul lui, de bărbat tânăr și viril. Obrazul proaspăt ras îi mângâia fața, gâtul, în timp ce o săruta. Mâna lui stângă îi căuta frenetic printre haine sânul, îl descoperi și începu să i-l mângâie și apoi să i-l strângă ușor, în timp ce respirația lui devenea tot mai sacadată. Ar fi vrut să spună ceva, să facă ceva să îl oprească, dar se simțea ca paralizată de senzația aceea plăcută, de necunoscut, de bine, de excitație. Bărbatul îi eliberă sânul doar pentru câteva clipe, mângâindu-i trupul și coapsa, după care apăsă brusc pe un buton și scaunul se lăsă pe spate până ce atinse bancheta. De aici totul se developă cu iuțeală. Simți cum mâna lui stângă o trase de după talie și o așeză în așa fel încât să poată încăpea și el deasupra ei. Urmă un foșnet de haine, sunetul unui fermoar deschis în pripă și îl simți în interiorul ei, fierbinte, fremătător, puternic. Se arcui de plăcere, gemând puternic și începu să îl strângă între coapsele ei. Făcură dragoste ca și cum ar fi fost singurii oameni de pe pământ, iar ziua de mâine nu ar mai fi existat.

Totul se întâmplase în mod neașteptat, surprinzător, terifiant și deosebit de excitant. Andra nu mai făcuse niciodată dragoste așa. Niciodată într-o mașină. Niciodată cu un bărbat despre care nu știa absolut nimic, în afară de nume. Fusese ciudat de plăcut și liniștitor. Nu putea înțelege ce se întâmplase, cum de lăsase să se petreacă asta. Știa doar că… endorfinele își făcuseră efectul. Da, de asta avusese nevoie să iasă din starea aceea de disperare, iar el știuse exact ce trebuie să facă. Rămăseseră așa, împreunați, gâfâind, unul peste celălalt, încleștați cu ghearele de viață. Lăsaseră moartea în urma lor, să își urmeze cursul ei, rostul ei, iar ei făceau și dădeau viață. Sau măcar mimau că fac asta. Un gest absolut firesc, de altfel.

Dintr-odată simți cum încep să i se prelingă din nou lacrimi pe față. Plâns fără sunet, fără scâncete. Un plâns liniștit, eliberator. Când lacrimile ei începură să ude gâtul lui Matei, acesta se uită mirat spre ea, o mângâie și începu să o sărute din nou. Mai întâi parcă timid, ca un copil mirat că „gestul” lui nu avusese efectul scontat, iar apoi tot mai apăsat, mai insistent, nevrând să renunțe la efectul pe care trebuia să îl aibă asupra ei tot ce făcuse. Așa că o luă de la capăt, de data asta pe îndelete, fără grabă, insistând tot mai mult cu mângâierile și săruturile lui, nelăsând nimic neatins, nealinat. Când îl simți din nou la fel de puternic și de dur, îl primi în interiorul ei cu căldură și recunoștință. Făcură dragoste pentru a doua oară, ca și când toată lumea era a lor. Nu ca și cum tocmai s-ar fi întors de la o înmormântare și trebuiau să ajungă la un parastas, unde lumea îi aștepta probabil, deși nimeni nu ar fi băgat de seamă dacă nu i-ar fi văzut acolo.

De data asta totul dură mai mult, de parcă el ar fi vrut să se asigure că efectul intervenției sale nu va mai eșua. Trebuia să-și atingă scopul. Dacă existase un scop în sine. Rămaseră în continuare îmbrățișați, ca și prima oară, până ce respirațiile le reveniră la normal. Prin întuneric, Andra se auzi rostind:

– Nu vreau să merg la niciun parastas. Nu am ce căuta acolo! Te rog, du-mă acasă.

Nu știa sigur dacă voise să spună că se simte ca o ipocrită, plecând de la înmormântarea Lidiei și ajungând să facă dragoste cu un necunoscut, într-o mașină, noaptea, cine știe pe unde, sau nu accepta încă gândul existenței unui parastas făcut pentru Lidia. Poate amândouă. Tot ce știa era că acum, în mod ciudat, se simțea liniștită, detașată. Și voia să ajungă cât mai repede acasă. Să fie singură.

Matei se ridică, își aranjă hainele, o ajută să ridice scaunul și porni mașina. Se orientă rapid să-și dea seama unde se aflau și spuse doar atât:

– Unde e acasă?

Andra îi dădu adresa ca unui taximetrist, se aranjă puțin, își scoase ciorapii și bikinii și și-i puse în poșetă și se întoarse spre geam, privind pierdută în întunericul nopții.

În mai puțin de jumătate de oră, mașina trăgea în fața blocului ei. Matei opri motorul, coborî din mașină și veni să-i deschidă portiera. Îi întinse mâna și o ajută să iasă, după care îi spuse la fel de scurt, dar hotărât:

– Te conduc până la ușă!

Andra nu se împotrivi. Ce rost ar mai fi avut?! În fața intrării în bloc se întoarse spre el, să își ia rămas bun, însă Matei deschise larg ușa blocului, dându-i să înțeleagă că se referise la ușa apartamentului ei. Se învoi în continuare. Intrară în lift, închise ușile, apăsă butonul cu numărul șase și urcară fără să spună nimic, fără să se privească. Neștiind cum să pună punct, Andra deschise ușa apartamentului și intră. Matei o urmă fără niciun cuvânt, închizând ferm ușa în urma lui. O prinse pe Andra de talie și o lipi de ușa de la intrare, năpustindu-se asupra ei ca și prima oară, fără ca ea să se poată opune. Începu prin a o săruta în același fel, absorbindu-i răsuflarea și aroma, de data asta descheindu-i toți nasturii de la bluză, frenetic, oftând de plăcere când ajunse să îi atingă pielea și sânii. Aruncă de pe el trenciul și sacoul, o ridică din talie și o sprijini cu pulpele, țintuind-o de ușă. În clipa în care se pregătea să o penetreze, amândoi tresăriră speriați de sonerie. Cineva, de partea cealaltă a ușii, suna și bătea agitat. Fără să o elibereze, Matei se îndepărtă puțin de ușă, ținând-o strâns în brațe, crăpă puțin de tot ușa și întrebă autoritar: „Ce doriți?”. Vecina, complet surprinsă, rămase cu mâna cu care bătuse în ușă în aer, iar în cealaltă având un mănunchi de chei.

– Știți… eu… domnișoara Andra a lăsat cheile în ușă, pe dinafară.

Matei le recuperă rapid din mâna doamnei, mulțumi printre dinți și închise brusc ușa, lăsând-o mască pe biata femeie. Vârî cheia în ușă, o răsuci de două ori și reveni la poziția la care fuseseră întrerupți, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, reluând de unde rămăsese. Andra, siderată și amuzată în același timp de figura pe care trebuie să o fi făcut doamna Stoicescu, de întreaga situație, de fapt, nu apucă să spună nimic. Îl simți din nou la fel de ferm, cald și… pătrunzător, pliindu-se pe ritmul lui, în tandem, până ce ajunseră din nou la orgasm.

De acum nu mai știa ce să creadă. Totul părea absolut ireal. Lidia, înmormântarea, parastasul la care nu mai ajunsese, misterul acestui om, cu care făcuse dragoste în câteva rânduri, fără cuvinte, fără nimic. Avea senzația că se afla într-un film sau într-un vis, care nu știa cum avea să se încheie. Era copleșită de o stare de detașare, de eliberare, de bine interior, pe care nu o mai simțise de multă vreme, dar niciodată la acea intensitate și cu care nu știa ce să facă. Lăsă vraiște toate hainele în urma ei, pe drum spre dormitor se debarasă și de restul, și se aruncă în mijlocul patului, afundându-se între perne și plapumă. Ar fi trebuit să meargă la baie și să facă un duș, să se gândească poate la pastila de a doua zi, dar în clipa aceea nu îi păsa de nimic. Totul era o nebuloasă care o învăluise și din care nu simțea să facă niciun efort ca să iasă. Îi era prea bine acolo. În clipa aceea, nu exista niciun trecut, nicio dramă, nicio tragedie, nicio înmormântare, nu exista prezent și nici trecut. Era doar acea stare, de bine, pufoasă și ademenitoare, care o posedase din clipa în care Matei o sărutase pentru prima oară. Și voia ca starea aceea să persiste, să nu se mai sfârșească niciodată.

Îi era teamă că, cu fiecare clipă care trece, va trebui să revină în prezent, să-și reamintească cum ajunsese acolo, de ce cu toții o lăsaseră pe Lidia în urma lor, o părăsiseră acolo, în groapa aceea întunecată, rece și udă, de unde nu avea să mai revină niciodată.

Ca și cum i-ar fi simțit starea, deprimarea și disperarea care amenințau să o cuprindă din nou, Matei veni după ea în dormitor, se băgă în pat lângă ea, luând-o în brațe și sărutând-o pe creștet, pe gât, pe gură. O legănă ușor în brațele lui, ca pe un copil, după care începu să o atingă din nou peste tot, să îi sărute fiecare milimetru în parte, să o readucă în lumea lui. Acolo era bine, era liniște, detașare. Era viață. Făcură dragoste pentru o ultimă oară și adormiră strâns îmbrățișați, împreunați ca și cum erau o singură ființă. Înainte de a adormi, Andrei îi mai trecu prin minte un singur gând… da, asta chiar i-ar fi plăcut Lidiei…

Guest post by Anna Marinescu

Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

„Vrei să mori cu chiloții în vine?” „Și ce, nu e asta cea mai frumoasă moarte?”

Bărbatul care ratase să-și impresioneze și amanta

Sharon Stone, model la 63

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro