Pentru orăşenii de azi, verdeţurile sunt una – cele câteva care înverzesc tarabele odată ce trece iarna, iar buruienile, alta. Nici nu le-ar trece prin cap să facă salate cu frunze de rocoină, laba-gâştei, nalbă, cicoare sau portolac, ori să mănânce flori de violetă. Multora, chiar leurda, untişorul, năsturelul ori susaiul le sunt străine. Doar ţăranii le mai ştiu virtuţile şi cercetătorii în căutare de leacuri nu fac decât să confirme proprietăţile tămăduitoare ori revigorante. Pentru omul modern şi grăbit, ele rămân, însă, simplu, buruieni.
De ele mă leagă amintiri contradictorii. Unele îmi trezesc fără greş, primăvara, o pofta nebună de feluri de mâncare peste poate de gustoase, dar cam migăloase. Altele îmi amintesc de viaţa grea pe care mi-o făceau într-o vreme în care mă apucase o aprigă dragoste de grădinăreală. Când mă exaspera încăpăţânarea lor de a reapare şi de a se înmulţi, oricâtă grijă aş fi avut să le stârpesc. Spre disperarea mamei mele, care avea drept protejate câteva inestetice buruieni de leac – pălămida, tătăneasa, laba-gâştei, păpădiile, urzicile ori spanacul sălbatic. Când amesteca vreo frunză străină în salate, refuzam să mai mănânc. Eu, preocupată de estetica grădinii, chiar nu le vedeam rostul, ea încă le foloseşte şi o duce bine merci, la aproape 80 de ani.
Urzicile însă au avut un statut aparte. Întâi le-am urât, apoi, le-am iubit. Când bunica mi-a pus prima dată în farfurie pilaful cu “chestiile alea care înţeapă”, n-am vrut nici măcar să gust. Acum, nu mă mai îmbie nimeni cu aşa o bunătate. Iar să dau 75 de lei pe kilogramul de piure de urzici cu usturoi – da, atât costă moftul în piaţa Dorobanţi, parcă e prea de tot.
Aşa că, m-am învrednicit să-mi cumpăr propriile urzici, să caut două reţete, şi, să-mi fac pofta ce-am poftit… de două ori în ultima săptămână. Numai că pilaful se cheamă acum… risotto.
Deliciosul risotto cu urzici în două variante
I. Ai nevoie de:
- o cană de orez risotto
- o cană de urzici fierte şi scurse (ar putea fi înlocuite de spanac, dar gustul nu va mai fi acelaşi)
- 2-3 linguri unt nesărat
- 2-3 linguri brânză pecorino rasă
- 1 ceapă mare tocată mărunt
- 3 căţei de usturoi tocat
- 4 ceşti supă de vită
- sare
Se căleşte ceapa în unt, 2-3 minute. Se adaugă orezul şi usturoiul şi se amestecă timp de un minut. Se adaugă sare şi prima ceaşcă de supă. Se amestecă constant în timpul fierberii. Când supa este absorbită, se adaugă pe rând şi celelalte două ceşti de supă. Este bine să aveţi o rezervă de supă în caz că doriţi să fie mai cremos. La final, se adaugă o lingură de unt şi brânza rasă şi se amestecă încă 4-5 minute, după care se serveşte imediat. Ies două porţii normale sau patru aperitive.
II. Ai nevoie de:
- urzici
- pătrunjel, tarhon, arpagic, hasmaţuchi (eu am pus doar pătrunjel)
- o ceapă mică tocată fin
- frunze de usturoi (am înlocuit cu un căţel gigant, ras)
- 50 g unt
- 200 g orez
- 500 g supă de pui/viţel/legume
- 1 pahar vin alb
- sare şi piper negru
Se înmoaie (nu se fierb!) urzicile în apă clocotită, se scurg şi se taie fin. Se spală şi se taie fin şi verdeţurile. Se aduce la fierbere supa. Separat, se căleşte uşor ceapa în unt. Se adaugă orezul şi se lasă câteva minute să fiarbă împreună. Se adaugă treptat câte un polonic de supă clocotită până la absorbţia totală, amestecând să nu se prindă. Apoi, adăugaţi vinul. La sfârşit, se adaugă urzicile, verdeţurile, sarea şi piperul după gust. Se decorează cu câteva zdrenţe de verdeaţă proaspăt tocată şi se stropesc cu puţin ulei de măsline. Acest risotto nu trebuie servit foarte fierbinte.
Şi mai am o poftă. 🙂 Un borş de lobodă. Reţeta Smarandei Vornicu m-a pus pe jar. O găsiţi aici.
Despre proprietăţile curative ale unor “buruieni” puteţi citi mai multe aici.
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
