Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Puteam alege să nu fac pe indiferenta

22 September 2018

Când mă gândesc la felul în care lumea judecă fără ezitare, cântărind lucrurile atât de superficial încât nici măcar pojghița de deasupra nu rămâne neatinsă, nici nu-mi mai vine să scriu. Și totuși, o fac pentru  acele femei înțelegătoare, poate nu prin răbdarea de  a citi pe îndelete, ci prin suferința asemănătoare (deși fiecare caz e unic) prin care au trecut în această viață. Cred că nici bărbaților nu le-ar strica o călătorie prin scene din viața unei femei, pe care nu le-au luat în calcul sau pe care pur și simplu nu le-au intuit. Ei sunt mult mai calmi și mai împăciuitori, pentru că ei, desigur, sunt preocupați cu alte chestiuni, mai practice, să spunem.

Așadar:

Nimic nu mi s-a părut mai dificil în ultima vreme decât să fac pe femeia distantă, rece, care a ieșit dintr-o relație neșifonată, ba mai mult, cu zâmbetul pe buze. Adică să fac pe indiferenta în fața omului pe care îl iubesc. Mi s-a părut rolul cel mai odios, chiar dacă nu știu ce simte el, sau dacă (mai) simte ceva, cât de firav. Nu doresc nimănui acest lucru și știu că există atâtea feluri de despărțiri câți oameni există, pentru că nu poți cântări niciodată proporția sufletească pe care acea relație o conține.

Dar a mima o despărțire atunci când ești pe deplin în puterea omului pe care ai avut șansa să îl întâlnești acea singură dată din viață care contează poate echivala cu un act de sinucidere morală. El presupune atât de mult efort încât ai putea să zaci zile în șir mai apoi sau să nu-ți mai revii niciodată. Însă destinul are un mod ciudat de a juca feste celor nehotărâți, celor temători, celor care ezită în a-și lua în propriile mâini zestrea de fericire pe care o merită și aduce față în față oamenilor, fie pentru a le mai da o șansă, fie pentru a-i deposeda pentru totdeauna de ea.

Audra Mcdonald

Sursă foto: tumblr.com

De ce să joci rolul indiferentului, s-ar putea întreba unii, pe bună dreptate? E totuși o formă de a-l pedepsi pe celălalt și de a pune în scenă o minciună pe care ți-o asumi cu bună știință. E ca și când ai jura strâmb, cu mâna pe Biblie. „Juri că nu-l mai iubești?” Și undeva, în tine, se prăbușesc munți, dar trebuie să trebuie să fii mai tare decât ei și să încalci porunca divină care spune să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți. Și totuși trebuie să o faci, pentru că pare (sau chiar este) soluția ultimă ca să te aperi și ca să mai provoci o reacție din partea celuilalt.

Desigur, asta se întâmplă în cazuri limită, atunci când simți că nu te poți detașa. Că nu poți uita și nu poți controla acele sentimente care te-au făcut, la un moment dat, să trăiești adevărata fericire. E un fel de chirurgie pe viu, fără anestezie. Micuța piesă de teatru pe care o joci e un fel de a-ți extirpa un organ vital de dragul de a vedea dacă mai funcționează.

Efectele?

Se prea poate să dai greș, câte reprezentații n-au fost un fiasco total? Poate că omul respectiv nici nu bagă în seamă faptul că exiști, cu atât mai puțin schimbarea ta de comportament. Atunci da, ești exonerat de vină. Ai o nouă certitudine, că ești în filmul greșit și că ai face bine să-ți revii. Cum? E greu să dai  sfaturi. „Unele iubiri nu se uită niciodată”, vorba cântecului, nu-i așa? Sunt răni fatale pe care le porți până la moarte și dincolo de ea. Dar nu „la bine și la rău”, pentru că în sceneta asta ești singur/singură.

Și dacă se va întoarce, realizând că pierde un om care l-ar fi putut încălzi cu dragostea lui?

Amintește-ți ce am spus la început. E o mare minciună să pretinzi a fi ceea ce nu ești și să joci roluri pentru a atrage atenția celuilalt. E degradant, e impropriu iubirii. S-ar putea totuși ca teza conform căreia ceea ce e sortit să fie se va întâmpla cândva, nu se știe când, nu se știe cum, iar proba este răbdarea, o formă de credință adevărată.

Joaca de-a sentimentele e inutilă și, în plus, dureroasă.

Puteam alege să nu fac pe indiferenta, pentru că mie, una, nu mi-a servit la nimic.

P.S. „Ca actori, suntem nesiguri. De aceea urcăm pe scenă.” (Audra Mcdonald – în foto)

Guest post by Ana O.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.

 



Citiţi şi

Vreau răsfăţ din partea unui stăpân de calitate

Și de-o fi să nu te mai întorci, trăiește frumos!

Oare e suficientă dragostea?!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,518 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro