Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Radu Szekely știe și cine știe merită să poată decide în educație

24 September 2020

După mulți ani de studii și muncă în Finlanda, Radu Szekely s-a întors în România în februarie 2019, cu convingerea că are o experiență și o expertiză care ar putea fi de folos sistemului de educație din tara noastră. Cu toate că trăia în Finlanda, Radu Szekely a păstrat legături strânse cu Sibiul, unde în urmă cu patru ani a înființat o școală finlandeză, convins fiind că sistemul din țara nordică va funcționa și la noi. 

Ai lucrat în învățământ întâi în România, apoi aproape 20 de ani în Finlanda, deci cunoști în amănunt ambele sisteme de educație. Știu că ești convins că elemente din sistemul finlandez pot funcționa și în România. De ce sistemul finlandez are succes, care sunt trei diferențe majore față de cel din România?

Cred că sunt, de fapt, chiar trei factori care au garantat succesul sistemului finlandez de educație și care reprezintă și diferențe majore față de sistemul românesc actual: predictibilitatea politicilor educaționale, investiția masivă în resurse umane, adică în profesori și personal didactic și non-didactic de sprijin, și descentralizarea treptată. Sistemul finlandez este foarte predictibil din punct de vedere al evoluției, al schimbărilor, al reformei. Reforma a început prin anii ’70 și s-a menținut o linie constantă, de a construi pe experiențele pozitive proprii, de a pilota cele mai noi tendințe în pedagogie la nivel mondial și de a le adopta sau adapta pe acelea care servesc, în mod demonstrabil, elevului și societății.

Nu înseamnă că nu s-a schimbat nimic din anii ’70, ci dimpotrivă, se adaugă mereu elemente noi, dar sistemul s-a schimbat în aceeași direcție, are niște scopuri clare de la care nu se abate. Și acele scopuri se pliaza pe nevoile elevului și pe nevoile societății. Adică, indiferent de ce culoare politică au avut miniștrii, schimbările au fost doar de nuanță pentru a susține valorile care au fost acceptate inițial ca fiind la baza sistemului de învățământ: echitate, accesibilitate, și școala ca parte a comunității. De exemplu, echitatea se transpune în toate politicile din domeniul educației și în felul în care actul educațional este organizat: fiecare copil trebuie să aibă aceeași șansă de a-și atinge potențialul și școala trebuie să descopere potențialul fiecăruia și să i-l valorifice; deci nu aceeași rețetă pentru toată lumea, nu aceleași ținte, ci rețete și ținte individualizate.

Apoi din punct de vedere al accesibilității, trebuie să fie la fel de ușor pentru orice copil să ajungă la școală, și să aibă ceea ce ii trebuie pentru a învăța; acolo unde familia nu își permite, intervin autoritățile locale; acolo unde școala e prea departe de casă pentru a merge pe jos sau nu este transport în comun, autoritățile locale contractează firme de taximetrie care asigură transportuul. În fine, școala se organizează ca parte a comunității, nu în afară ei, adică există o colaborare foarte strânsă între educator și ceilalți actori din societate, mediul de afaceri, ONGuri, serviciile publice, care toate contribuie la educarea fiecărei generații.

Astfel, sistemul finlandez reușește să creeze niște adulți autonomi care știu să trăiască în societate și au toate competențele, adică și cunoștințele și abilitățile și atitudinea necesare, astfel încât să fie independenți în viață, să poată să aibă grijă de ei și de familia lor, dacă își întemeiază una.

 Din experiența ta din cele doua sisteme, ce ai observat că poate funcționa și în România?

Nu cred că trebuie copiat nimic în România, pentru că vorbim de niște contexte sociale și culturale foarte diferite; dar unele principii pot fi adoptate aici. De exemplu, cred că toate cele trei valori fundamentale menționate mai sus pot fi implementate si în România.

Dar ca să dau un exemplu concret, un principiu din sistemul finlandez care poate fi transpus relativ ușor în sistemul nostru de educație este responsabilizarea și autonomia profesorilor. Este o formă inițială de descentralizare și de a reda profesorului încrederea în sine. Profesorul decide ce e cel mai bine pentru copiii cu care lucrează, în ce mod lucrează cu ei, astfel încât să îi ajute să învețe și așa este și responsabil de rezultatele copiilor respectivi. Să pornim de la premisa că dorința profesorului este ca toți copiii să învețe, așa își vede fiecare dascăl adevărat menirea, și dacă acordăm profesorilor această încredere, cred că am făcut primul pas spre îmbunătățirea educației în România. Pentru că, indiferent de ce spune opinia publică, dascălul are o mândrie profesională, și există o mândrie de breaslă; iar cei care “fac de rușine” breasla vor fi eliminați organic din sistem, de către colegii lor, sau vor fi forțați să între pe “linia cea bună”.

Cum este relația dintre elevi și profesori în sistemul finlandez?

Este una de co-învățare. Profesorul e un coechipier al elevului, joacă în aceeași echipa. Profesorul nu se mai poziționează ca un magister care te învață, ci ca un partener împreună cu care învață elevul, și care învață împreună cu elevul. Cred că, dacă îmi permit o comparație, am văzut același tip de relație foarte clară în ultimele luni în România în ceea ce privește folosirea instrumentelor digitale: au fost mulți profesori care au reușit să se poziționeze în coechipieri ai elevilor în această situație greu de gestionat, și au învățat împreună, unii de la alții – elevi de la profesori și profesori de la elevi -, cum să treacă la școala online. Pentru că și elevii și profesorii sunt la școală cu același scop: să faciliteze învățarea, pregătirea copiilor pentru viață. Și, în Finlanda, lucrul acesta se face în echipă, pentru că o echipa își atinge mai ușor obiectivele dacă lucrează împreună. În România vedem asta mai rar, dar personal cunosc multe situații în care profesorii au dezvoltat acest tip de relație cu elevii lor, și se vede clar că elevii învață mult mai eficient.

Apoi vreau să subliniez că relația profesor-elev este și una bazată pe acel principiu de echitate de care vorbeam mai sus. Toți copiii sunt considerați cu nevoi speciale, fiecare are nevoia lui specială, nu este nimeni stigmatizat printr-o clasificare de genul “CES”. Se consideră că fiecare copil are nevoile lui, care sunt speciale comparativ cu ale celorlalți copii din clasă. Și atunci conceptul ăsta de copii cu nevoi speciale nu se aplică în același fel ca în România. Nu e nevoie de o comisie care să îți dea un certificat, ci răspunderea este a profesorului, care este colegul tău, antrenorul echipei: dacă profesorul constată că elevul nu face față la învățare, atunci poate să solicite sprijin de la profesori asistenți, consilieri școlari, psihologi. Orele suplimentare și măsurile remediale încep de la prima clasă în sistemul finlandez. Este un grup foarte, foarte mic de copii care sunt clasificați în imposibilitatea de a învăța în clasă, și atunci pentru ei există grupe speciale de sprijin, unde ei sunt ajutați de profesori asistenți. Dar, în rest, fiecare copil, chiar dacă are o performanță extraordinară, are și el o nevoie specială, pentru că dacă nu-i răspunzi nevoii de performanță se plictisește la clasă. Iar relația profesorului cu elevii se construiește pe această idee, că fiecare este special, are o nevoie specială, și primește instruirea și atenția individualizată de care are nevoie. Iar profesorul rămâne un prieten, un coechipier, cum spuneam.

Cum este relația dintre școală și părinți în Finlanda?

Există niște diferențe de mentalitate la nivelul societăților din cele două țări în care am lucrat, Finlanda și România. În Finlanda, părinții au încredere absolută în sistemul de învățământ și consideră educația ca indispensabilă și pentru copii, și pentru adulți. Există un respect enorm, construit de-a lungul anilor, pentru educație în general, pentru școală ca instituție, pentru dascăl ca mentor al societății. Este un respect care vine, într-adevăr, dintr-o istorie recentă, când educația și-a demonstrat caracterul esențial în ceea ce privește progresul economic și social: adică cu vreo 70 de ani în urmă Finlanda era o țară extrem de săracă, rurală, cu puține resurse în afară de păduri și oameni. Au reușit să pună resursa umană în valoare prin educație, prin deschiderea în număr masiv de școli pentru adulți, universități populare, centre de învățare comunitară, unde oameni de toate vârstele erau stimulați să învețe încă puțin, încă ceva, care să-i ajute să progreseze.

Așa s-a construit respectul, de fapt, arătând oamenilor că educația chiar contează pentru a ieși din sărăcie, pentru a sparge acele cercuri vicioase de eșec ale multor generații care nu avuseseră parte de școală de calitate. Prin urmare, mulți dintre cei care sunt azi părinți sau bunici au crescut trecând prin acele reforme fundamentale la nivel social, și înțeleg și respectă rolul pe care școala îl are în societate. Deci nu se pune problema ca un părinte să pună la îndoială capacitatea și bunele intenții ale dascălului. Atunci când școala le solicită participarea sau sprijinul, sunt acolo și fac tot ce pot pentru a-i ajuta pe copii să învețe: nu doar pe copiii lor proprii, ci pe toți, pentru că în mentalitatea lor, succesul comun depinde de succesul fiecăruia. La fel, atunci când părinții au nelămuriri sau nemulțumiri, se adresează fără ezitare dascălului sau directorului de școală, pe care îi privesc ca pe niște specialiști în educație și ale căror opinii le iau în considerare. Părinții participă des la activități de învățare, sunt implicați foarte activ în procesul de învățare al copilului; este, de fapt, și un mod prin care statul se asigură că și adulții rămân conectați la învățare, sunt la curent cu modul în care evoluează societatea și știința – cu alte cuvinte, școala îi educă continuu și pe adulți prin copiii sau nepoții lor.

Și ca o ultimă observație, părinții sunt parteneri ai dascălului, dar dascălul rămâne antrenorul echipei, ca să folosesc aceeași terminologie, pe care nu îl contestă. Apropo de acest fapt, am auzit comentarii că unii învățători din România nu știu mai nou decât să se joace cu copiii și le-a fost contestată competența; când ei de fapt încearcă să organizeze învățarea prin joacă, care este una dintre cele mai eficiente metode moderne de predare-învățare. Doar că părinții proiectează de cele mai multe ori asupra școlii imaginea care le-a fost lor construită, aceea a unei instituții unde mergi cu teamă; la nivelul societății există această mentalitate că joaca e joacă și școala e școală, și atunci când mergem la școală facem școală, când mergem la joacă ne jucăm. Și din această dihotomie rezultă o relație nesănătoasă a părinților cu școala, în care ei se văd deseori ca, de exemplu, niște clienți într-un hotel, care cer anumite servicii pentru că așa a fost la hotelul unde au stat ei mai demult și așa le place lor; dar școala a evoluat, “hotelul” e acum construit pentru copiii lor, iar dascălii trebuie învestiți cu acea încredere că știu să administreze profesionist pregătirea copiilor pentru viitor.

Erai acum un an pe lista scurtă pentru postul de Ministru al Educației. Cum ai fi gestionat începerea anului școlar din acea funcție?

Sincer, e o situație nemaiîntâlnită, în care poți avea diverse strategii și pe oricare ai propune să o încerci, s-ar putea să iasă sau nu. De exemplu, am vorbit pentru prima dată de posibilitatea organizării școlii în baza a patru coduri, ca cele folosite de Institutul de Meteorologie: verde, galben, portocaliu și roșu, în funcție de situația epidemiologică în zona respectivă; m-am bucurat să văd că, la câteva zile distanță, autoritățile publice au avut o idee similară. Asta demonstrează că nu sunt foarte multe opțiuni, de fapt, și trebuie să construim pe ceea ce știm că merge în alte domenii. Eu, personal, aș fi recurs la o descentralizare masivă, începând din primăvară, și o realocare bugetară care să permită directorilor să asigure condițiile necesare pentru a putea începe școala. Cel mai indicat acum ar fi fost să ne asumăm clar principiul subsidiarității și al deciziei luate cât mai aproape de cel care este afectat de ea. Este o situație de criză, și ar fi trebuit gestionată ca o criză, adică cu soluții noi, nu încercând să păstrăm stats-quo-ul cât e mult posibil; impresia mea a fost că am încercat să găsim soluțiile pentru a nu schimba nimic, în loc să găsim soluții pentru că școala să își îndeplinească menirea, aceea de a formă generații. Pe scurt, aș fi propus următorii pași:

  1. Aș fi cerut Ministerului Sănătății să emită niște liste clare de verificare (checklists) cu condițiile minime obligatorii pe care trebuie să le îndeplinească o școală pentru a funcționa în fiecare din scenariile verde, galben și roșu: numărul maxim de persoane într-o sală și în spații deschise, numărul maxim de copii la o toaletă sau chiuvetă, numărul maxim de ore pe care îl pot petrece în aceeași sală fără dezinfectare, proporția de timp petrecut în sală vs timp petrecut în aer liber, obligativitatea prezenței personalului medical în școală, ritmicitatea controlului medical/testării pentru elevi și profesori, tipul și cantitatea de materiale sanitare minime per persoană, etc.

De asemenea, aș fi negociat norme specifice pentru purtarea măștii de către elevi, pe care aș fi vrut să o văd obligatorie doar în cazul activităților în grup, cu contact direct, și nu atunci când elevii lucrează independent, la o distanță minimă, iar sala este aerisită și dezinfectată conform normelor minime.

  1. Aș fi emis deja din primăvară un ordin prin care directorii de școli sunt împuterniciți legal să decidă când școala se deschide sau se închide în funcție de diverse protocoale bazate pe listele emise de Ministerul Sănătății. Aceste protocoale ar fi trebuit făcute deja din luna mai, și să includă soluții pentru învățământ de tip “la distanță” indiferent de “culoarea” scenariului, adică participarea la clasă pentru unele activități și învățarea la distanță pentru altele. De exemplu, activitățile la clasă ar trebui să se concentreze pe competențe sociale, muncă în echipă, exersarea unor abilități în grup, învățare remedială, iar tot ceea ce înseamnă acumularea de cunostine, exersarea individuală, proiecte individuale ar urmă să se facă la distanță, prin materiale circulate de către școală prin Poșta Română, de exemplu, sau online, cu condiția că toți elevii să aibă acces la laptop sau tabletă (un telefon nu e suficient!), iar profesorii să fie sprijiniți în asimilarea procesului de predare-învățare-evaluare online.

Prin acest ordin directorului i-aș fi dat puteri și responsabilități depline la nivel de școală, inclusiv în ceea ce privește operaționalizarea sistemului hibrid, iar decizia asumată nu poate fi contestată pe linie ierarhică, atâta vreme cât educația se întâmplă. Subliniez, se întâmplă, nu se întâmplă ca înainte: cum spuneam, e o situație de criză, și trebuie să înțelegem să ne adaptăm la ea, dar nu renunțând la educație.

  1. Aș fi încurajat directorii să solicite, în baza protocoalelor emise de Ministerul Educației, ca autoritățile locale, comunitatea, mediul economic și ONG să sprijine atingerea condițiilor minime prevăzute în listele de verificare ale Ministerului Sănătății. Pentru că cred că în fiecare comunitate se găsesc resurse pentru a genera o soluție viabilă și sigură pentru copii. În momentul în care condițiile minime sunt îndeplinite, directorul decide deschiderea școlii, cu condiția menținerii acelorași condiții minime, verificate săptămânal. De exemplu, dacă se îndeplinesc condițiile pentru învățare de tip hibrid (laptopuri, resurse digitale, contract cu Poșta Română, etc.), directorul poate decide deschiderea școlii aplicând protocolul respectiv. Sau, în cazul în care nu sunt îndeplinite condițiile minime, școala se închide sau rămâne închisă până când se corectează situația. În felul acesta, s-ar fi pus presiune pe toți partenerii implicați să contribuie la găsirea de soluții concrete și coerente, și nu am mai fi așteptat ca toate soluțiile și resursele să vină de la centru.
  2. În ultimul rând aș fi responsabilizat părinții. Indiferent de decizia luată de directorul unei școli de a deschide unitatea respectivă sau nu, responsabilitatea finală pentru educația și viața minorilor rămâne părinților, care, pe durata stării de alertă, ar fi putut decide să nu le permită revenirea la școală. De exemplu, dacă există persoane în vârstă în familie, cu risc mare de îmbolnăvire, sau părinții nu au încredere că elevul este în siguranță la școală, familia ar fi putut decide să continue învățarea acasă, pe baza planificărilor primite de la școala unde copilul este înscris, asigurând prin resurse proprii dezvoltarea competențelor prevăzute în programă. Astfel, s-ar fi creat premisele pentru că sentimentul de încredere să fie dezvoltat, nu impus de la început: dacă ar vedea că, vreme de câteva săptămâni, toate lucrurile merg bine în școala respectivă și nu se creează focare de infecție, poate părinții ar avea încredere să trimită copiii la școală. În același timp, o asemenea măsură ar fi degrevat școala de o presiune suplimentară, și ar fi permis lucrul cu grupe mai mici, iar asimilarea regulilor speciale se putea face mai ușor, în valuri. Iar pentru copiii care urmau să învețe cu sprijinul exclusiv al familiei, evaluarea se putea face la final de semestru, printr-o singură notă, în condiții de examinare unu-la-unu, organizate de profesorii din școala unde copilul este înscris, iar nota aceea devenea media semestrială.

Cam așa aș fi văzut eu începutul anului școlar. Dacă îmi permiteți încă o comparație, școala ar fi funcționat ca o aeronavă unde directorul este, de fapt, căpitanul: avionul nu pleacă de la sol până nu sunt îndeplinite toate condițiile de siguranță, conform unui checklist bine stabilit; nu sunt acceptați la bord călători care pot pune în pericol zborul sau pe ceilalți; călătorii pot decide dacă au încredere în compania aeriană sau nu, dacă se tem de condițiile meteo sau nu, și în funcție de asta pleacă la drum sau stau acasă și pleacă cu cursa următoare. Doar că aș fi început pregătirea zborurilor din mai, cel târziu, adică din momentul în care era deja clar că vom avea o perioada mai lungă de risc epidemiologic.

Nu ești în funcție, dar candidezi independent la Consiliul Local Sibiu. Ce îți propui să aduci nou din această ipostază?

Vreau să schimbăm discursul despre educație, și cred că deja în campanie electorală din ultimele săptămâni am reușit să facem acest lucru. Am pus subiectul pe masă dincolo de generalitățile cu care suntem obișnuiți, despre creșterea calității și infrastrucutra școlară. Educația este mult mai mult decât niște clădiri și niște dotări ale acestora. Sunt și alea importante, nu contestă nimeni acest lucru, dar educația o fac oameni, cu oameni, pentru oameni. Și de obicei acest aspect e uitat în discuție.

Deci ceea ce propunem noi prin platforma Dialog pentru educație este tocmai implicarea oamenilor în educație. Vrem să găsim resursele, și financiare și morale, pentru a reconstrui încrederea în dascăli: îi vom sprijini cu formarile de care au nevoie pentru a se simți din nou stăpâni pe sine, pe meseria lor, pe situația din clasă, și să poată degaja elevilor și părinților acel sentiment de încredere care-i va face și pe alții să aibă încredere în ei. Pentru că cred că un profesor care se simte într-adevăr pregătit și sprijinit, nu umilit și pus la colț, va ști să gestioneze orice situație, inclusiv una de criză ca cea pe care o traversăm acum.

Un alt punct pe lista cooperării este implicarea mediului economic. Nu doar implicarea prin sponsorizări, care este binevenită, ci implicarea activă în parteneriate pentru consiliere de carieră a elevilor, pentru schimburi de experiență în management financiar și al resurselor umane cu directori de școli, sau cu viitori directori, implicarea lor în definirea direcției pe care învățământul sibian trebuie să o aibă pentru a pregăti tinerii pentru realitățile de mâine, nu pentru cele de ieri. În fine, aș putea vorbi și despre implicarea societății civile, a organizațiilor de tineret, unde există o experiență și o dorința extraordinară de a contribui în mod non-formal la educarea sibienilor. Cred că cel mai bun mod de a face acest lucru este printr-o agenda educațională, similară celei culturale, prin care Consiliul Local să co-finanțeze proiecte ale comunității prin care școala să capete parteneri reali în munca de educare, prin care școala să re-devină parte a comunității, și nu un univers paralel unde copiii petrec câteva ore pe zi separați de societate.

Ar fi foarte multe de spus, am multe idei pe care le-am testat cu comunitatea sibiană, de la profesori la elevi la inspectori școlari la oameni de afaceri. Ceea ce propunem noi este un program distilat prin vocea comunității: multe din ideile noastre au fost poate mai radicale, sigur diferite la început, dar distilarea aceasta ne-a făcut să înțelegem ce vrea comunitatea și ce e gata să facă comunitatea. Și apropo de ce aducem nou, asta îmi doresc: să fie un dialog permanent, prin care cetățenii acestui oraș, profesorii, părinții, elevii să simtă că vocea lor e ascultată, că pot influența mersul educației, și în felul acesta să își asume “proprietatea” asupra sistemului de educație, pentru că este acolo pentru a-i servi pe ei. La fel ca administrația locală, de altfel.



Citiţi şi

Celebritate sau succes?

Silence. Mâine începe școala

Resetare totală în anul şcolar al fricii, 2020-2021

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro