Pentru mine, cariera de intelectual public extrem de vizibilă a lui Alain de Botton reprezintă şi o călătorie personală. El a urmat calea pe care mi-ar fi plăcut să o urmez şi eu, mult mai devreme. Prin urmare, aici nu voi face doar o recenzie a celei mai recente lucrări a sa, Religion for Atheists (Religia pentru atei, 2012), ci voi schiţa şi semnificaţia acestei călătorii.
Alain şi eu suntem intelectuali din aceeaşi generaţie, de formaţie similară – în filosofie şi literatură – şi cu idealuri culturale similare. Alain de Botton este unul dintre cei mai vocali şi proeminenţi apărători ai unei „filosofii a vieţii de zi cu zi”. El susţine viziunea – şi arată prin exemple, în fiecare dintre lucrările sale devenite bestseller – că filosofia şi literatura nu reprezintă apanajul doar al savanţilor şi al elitelor intelectuale. Ci sunt dedicate tuturor celor interesaţi să se rupă de programul lor aglomerat ca să se bucure de lucrările canonice ale filosofiei şi literaturii occidentale. Dacă oamenii citesc lucrările lui Alain de Botton, vor fi convinşi că – departe de a fi depăşite sau de a avea doar un interes istoric – aceste lucrări canonice sunt încă relevante pentru viaţa lor de zi cu zi. Idealul de a te ocupa cu filosofia şi literatura – să spunem aşa, înţelepciunea secolelor – ar putea părea potrivit unui spirit academic însă, din experienţa personală, am ajuns la concluzia că în cea mai mare parte nu este aşa.
Cu toate că există unii cercetători respectabili în Statele Unite care scriu despre probleme umane importante într-un mod relevant pentru public şi uşor de înţeles, fără a fi simplist — şi mă gândesc acum la Martha Nussbaum, Richard Rorty, Arthur Danto, Harold Bloom, Stanley Fish, Victor Brombert şi alţi câţiva – totuşi pentru majoritatea învăţaţilor, scriitura academică are tendinţa să fie prea specializată pentru a interesa publicul general. În plus, pe la mijlocul anilor 1990, când eram în facultate, domeniile literatură comparată, engleză, franceză şi alte limbi erau dominate de teorii extrem de specializate, ezoterice — numite vag „poststructuraliste” sau „postmoderniste” – care se bazau pe un teren îndoielnic şi lărgeau şi mai mult decalajul dintre scriitura pentru publicul general şi cea academică şi umanistă. Pentru o demitizare convingătoare a acelor teorii, aş recomanda lucrarea lui Alan Sokal şi Jean Bricmont – „Fashionable Nonsense: Postmodern Intellectual’s Abuse of Science” („Prostii la modă: Abuzul de ştiinţă al intelectualilor postmodernişti, 1997”).
Desigur, au fost şi încă mai sunt nenumăraţi savanţi în artă şi ştiinţele umane — poate marea majoritate – care scriu în mod evident despre domeniile lor de specializare şi aduc contribuţii importante în aceste domenii. Cu toate acestea, în majoritatea cazurilor, publicul lor ţintă nu este, aşa cum e cazul la Alain de Botton, o audienţă generală, ci mai degrabă un grup mai restrâns de specialişti. După estimarea mea, natura specializată a scriiturii academice, combinată cu preponderenţa teoriilor misterioase şi la modă, riscau să facă studiile literare irelevante pentru public în anii 1990.
În acest context academic, lui Alain de Botton i-a trebuit mult curaj şi un salt de credinţă ca să părăsească mediul academic (când era absolvent de filosofie la Universitatea Harvard) pentru a deveni un intelectual public, care promovează filosofia şi literatura. Acest obiectiv ar fi fost unul cu totul comun pentru intelectualii europeni ai anilor 1930 şi 1940, atunci când – ca să dau doar un exemplu din multele de acest fel – existenţialismul avusese un impact atât de puternic asupra culturii, încât această noţiune a devenit aproape învechită în ziua de azi. Pe cât de greu este să devii intelectual public într-un mediu academic – din cauza celor două motive principale pe care le-am menţionat mai sus –, dar şi mai greu este să ajungi la acest statut în afara mediului academic. În ziua de azi, publicului general i s-a închis gura şi, în general, acesta nu prea este interesat şi nici nu are timp pentru preocupări intelectuale.
Într-un interviu, Alain de Botton descrie alegerea sa de a părăsi mediul academic pentru a deveni un intelectual public ca fiind folosirea celei mai bune oportunităţi: „În alte vremuri, aş fi putut fi o persoană academică, într-o universitate, dacă sistemul universitar ar fi fost diferit. Deci totul are legătură cu a încerca să găseşti cea mai bună potrivire între talentele pe care le deţii şi ceea ce poate să-ţi ofere lumea la acel moment”. Cu alte cuvinte, ceea ce oferă De Botton lumii este o adevărată dragoste pentru cunoaştere; un sentiment de aplicare practică a lucrărilor canonice, precum şi explicaţii clare, elegante ale unora dintre cei mai binecunoscuţi romancieri şi folosofi occidentali. Eforturile sale au fost răsplătite din belşug prin succesele răsunătoare pe care le-a repurtat. Prima lui carte, Esseys In Love („Eseuri despre dragoste”, 1993) a devenit imediat bestseller. The Romantic Movement („Romantismul”, 1994), Kiss and Tell („Sărută şi spune”, 1995) şi – preferata mea – How Proust Can Change Your Life („Cum îţi poate schimba viaţa Proust”, 1997) i-au urmat rapid exemplul, devenind la fel de populare. Succesul lui Alain de Botton este câştigat pe bună dreptate, nu numai datorită calităţii şi accesibilităţii lucrărilor sale, dar şi pentru că munceşte din greu ca să-şi păstreze statutul de persoană publică şi să ţină legătura cu cititorii. Călătoreşte în jurul lumii la lansări de carte şi colocvii; ţine legătura cu admiratorii pe Facebook şi alte forumuri publice; vorbeşte la conferinţele TED şi chiar conduce propia sa companie de producţie, numită Seneca Productions, care face documentare despre cărţile sale. Pentru el, să fie intelectual public – nu mai spunem să fie scriitor – este mai mult decât o meserie cu normă întreagă. E o pasiune pe viaţă.
În ciuda titlului provocator, cea mai recentă lucrare a sa, Religia pentru atei(2012), nu reprezintă o apologie a religiei în faţa celor fără de credinţă şi nici, dimpotrivă, o apologie a ateismului în faţa celor credincioşi. Mai degrabă este cea mai puternică şi cea mai convingătoare apologie a valorilor umaniste pe care am citit-o de la lucrarea Marthei Nussbaum, Cultivating Humanity (Cultivarea umanismului, 1997). De Botton ilustrează convingător faptul că principiile şi alegoriile religioase ar trebui să joace un rol important în societatea laică modernă. Teza lui principală este aceea că „noi am inventat religiile pentru a deservi două nevoi centrale care continuă să existe şi în ziua de azi şi pe care societatea laică nu a reuşit să le rezolve cu nicio aptitudine specială: în primul rând, nevoia de a trai împreună în armonie în comunităţi, în pofida impulsurilor noastre egoiste şi violente adânc înrădăcinate. Şi în al doilea rând, nevoia de a face faţă unor îngrozitoare niveluri ale durerii care apar din vulnerabilitatea noastră în faţa eşecului profesional, în faţa deteriorării unor relaţii, şi până la durerea în faţa morţii celor dragi şi în faţa propriei degradări”.(Religia pentru atei, 12).
Într-un fel, De Botton exprimă aici o versiune laică a „Pariului lui Pascal”. Filosoful francez din secolul al şaptesprezecelea Blaise Pascal a afirmat, aşa cum se bine se ştie, în Pensées (1669) că, de vreme ce existenţa lui Dumnezeu nu poate fi probată sau contrazisă, orice persoană raţională trebuie să creadă că Dumnezeu există şi să trăiască „ca şi cum ar nutri această credinţă”. Rezultă, pe acelaşi fir logic, că dacă Dumnezeu există, atunci acea persoană are numai de câştigat, iar dacă nu există, atunci nu are nimic de pierdut. Ducând mai departe cu un pas acest gen de argumentare, Religia pentru atei a lui De Botton spune că deşi noi pariem că Dumnezeu nu există, tot trebuie să aderăm la nişte principii religioase ca şi cum Dumnezeu ar exista.
Ce avem de câştigat din „Pariul lui De Botton”, ca să spunem aşa? Mai întâi de toate, principiile şi ritualurile religioase – cum ar fi litughia sau ale modalităţi de adunare religioasă – ne oferă un sentiment al comunităţii. Fără aceasta, riscăm să devenim indivizi izolaţi, preocupaţi doar de noi înşine şi înstrăinaţi. De asemenea, religia ne învaţă despre valoarea bunătăţii şi a altruismului, care este la fel de necesară pentru comunitate cum este şi pentru căsniciile moderne şi viaţa de familie. Figurile religioase şi profeţii, afirmă mai departe De Botton, ne oferă modele al căror exemplu merită urmat. Acest lucru este important mai ales într-o cultură puternic influenţată de mass-media, care ne îndeamnă să admirăm figuri de sportivi şi actori, dintre care mulţi au un comportament şi valori îndoielnice. Religiile lumii, de asemenea, subliniază rolul educaţiei: nu ca trambulină pentru obţinerea unui loc de muncă practic, ci ca pe o modalitate de a creşte emoţional şi intelectual, ca indivizi.
Religia ne învaţă şi despre modestie şi ne aminteşte de limitările noastre. Nimic nu ilustrează acest punct de vedere mai bine decât teodiceea, sau întrebarea de ce există suferinţa celor inocenţi într-o lume guvernată de o divinitate omnisctientă şi omnipotentă. Răspunsul dat de creştinism în Cartea lui Iov, de Blaise Pascal, de Simone Weil şi chiar de Dostoievski în Fraţii Karamazov ajunge să fie cuprins în următoarea teză a lui De Botton: „Creaturi fragile, limitate cum suntem, cum putem noi să înţelegem căile lui Dumnezeu?” (Religia pentru atei, 198). Unele lucruri sunt dincolo de înţelegerea umană, dar limitările noastre nu ar trebui să fie o scuză pentru orgoliu sau pentru a crede că suntem mai presus de moralitate.
Dacă pun importanta lucrare recentă a lui De Botton în rândul tradiţiei îndelungate a umaniştilor occidentali este pentru că subliniază importanţa valorilor etice şi sociale umane care îşi găsesc cel mai bine expresia prin inventarea religiei. Deşi criticii postmodernişti, cum ar fi Michel Foucault şi Jean-François Lyotard, s-au descris ca fiind „anti-umanişti”, afirmând că umanismul postulează principii generale care conduc la excludere şi ierarhizare, Religia pentru atei demonstrează în mod clar de ce nu este aşa. Dimpotrivă, ne convinge De Botton, nu putem exista armonios sau fericiţi ca societate laică fără respectul pentru principiile religioase şi înţelepciunea transmisă de-a lungul veacurilor.
Traducerea şi adaptarea Anca Cristina Ilie
Citiţi şi
Ce este o persoană inteligentă emoțional
Fotografia și citatul zilei – „Egali în iubire”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
