Sex în trei pe malul Mureşului

Sergiu Someșan

20 March 2017

Sergiu SomeșanMoş Costache ăsta, de care v-am mai spus, avea pe lângă talentul de povestitor şi talentul de a lega orice obiect sau întâmplare din jurul lui cu una din nenumăratele lui amintiri de cele mai multe ori cu tentă sexuală.

De data asta, eram numai eu şi cu el în una din cârciumile unde ne pierdeam de obicei serile, iar la bar servea Mădălina, o fată gravidă în luna a şaptea şi lângă care Moş Costache se simţea bine pentru că, după cum spunea el, se simte bine lângă oameni care au burta mai mare ca el.

Tocmai degustam un vin roşu pe care ni-l recomandase Mădălina, când în cârciumă a dat să intre un client cu un câine-lup după el.

— Nu-i voie cu câini aici! a strigat autoritară Mădălina şi a arătat spre un afiş care era prins pe perete chiar la intrare.

— Bine, bine, a spus împăciuitor omul. Am să îl leg la intrare până beau o bere.

— Nici la intrare nu-i voie, că sperie clienţii care vor să intre, a spus şi mai autoritară Mădălina.

Omul s-a încruntat, iar câinele a privit urât spre barmaniţă, de parcă ar fi ghicit că ea este duşmanul care nu îl lasă să intre.

— Păi, şi eu cum fac să beau o bere? a întrebat ezitând omul.

— Nu ştiu şi nu mă interesează, a spus Mădălina într-una din stările proaste ei date de sarcină. Dacă vine Sanepidul şi mă găseşte cu un câine aici, mă amendează de nu mă văd.

Moş Costache a clătinat dojenitor din cap şi i-a spus:

— Mădălino, Mădălino, te faci tot mai rea pe zi ce trece!

S-a întors apoi spre clientul din uşă:

— Adu câinele aici şi am să-l bag sub masă unde nu-l vede nici dracu, nu numai Sanepidul.

Mădălina a vrut să zică ceva, dar văzând privirea lui Moş Costache a dat numai din umeri şi a spus:

— Sper să te muşte de ouă să-ţi vină odată mintea la cap!

Moş Costache numai a zâmbit şi a întins mâna spre câine, întrebându-l pe stăpân:

— Cum îl cheamă?

— Rex, i-a răspuns cu îndoială stăpânul câinelui, dar să ştii că nu este foarte prietenos cu străinii.

Moş Costache s-a ridicat de la masă, s-a apropiat de câine, i-a dat mâna să i-o miroasă apoi l-a mângâiat uşor pe cap şi l-a apucat uşor de zgardă, trăgându-l după el până l-a băgat cu totul sub masă. Câinele l-a urmat docil şi, după ce a ajuns acolo, şi-a pus capul în poala lui Costache care desfăcuse picioarele ca să-i facă loc.

După ce stăpânul câinelui s-a întors cu berea la masa noastră, a privit uimit la câine şi a spus nedumerit:

— De când îl am încă nu a făcut aşa ceva. Se vede treaba că eşti un om cu sufletul bun.

Moş Costache a clătinat din cap şi a spus tare ca să audă şi Mădălina:

— Aşa e norocul meu, să mă iubească câinii şi femeile.

Fata a auzit, dar a clătinat numai din cap de parcă nu ar fi vrut să se ia în vorbă cu bătrânul fiindcă îl ştia ce-i poate pielea.

Nemulţumit de efectul obţinut asupra ei, Moş Costache spuse de data asta ceva mai tare:

— Câinii mă iubesc pentru sufletul meu bun şi femeile pentru pu*a mea mare! O am aşa de mare că i-am pus şi nume: îi zic Mişu.

De data asta a obţinut efectul scontat, pentru că Mădălina a sărit ca arsă:

— Moş Costache, dă-o dracului de treabă şi ai grijă cum vorbeşti că te poate auzi lumea: aici e cârciumă, nu bordel cum îţi închipui.

Lumea care l-ar fi putut auzi era formată din mine, ea şi clientul care tocmai intrase şi care nu părea deloc deranjat de limbajul bătrânului, pentru că se hlizea cu gura până la urechi.

Cum câinele îl privea în ochi pe Moş Costache, bătrânul îl mângâie pe cap şi spuse:

— Că tot veni vorba de câini, aş vrea să vă povestesc şi eu o întâmplare cu un câine.

Privi pierdut spre bar unde sticlele cu băutură parcă abia aşteptau să fie băute şi povestite.

Stăpânul câinelui era un bărbat între două vârste, care după palmele pline de bătături părea un muncitor de pe vreunul din şantierele din jur, a dat mâna cu noi şi după ce ne-a spus că îl cheamă Alexandru, a adăugat:

— Ascultăm şi dacă întâmplarea este faină, mai dau eu un rând.

Cunoscând talentul lui Moş Costache, am spus sigur de mine:

— Domnule dragă, din câte îl ştiu, poţi să dai de pe acum băutura.

Moş Costache a zâmbit satisfăcut de lauda mea şi a început:

— Ştiu că nu vă vine a crede, dar în urmă cu zeci de ani am fost şi eu tânăr, ba, mai mult, am făcut şi eu la fel ca toată lumea pe atunci armata. Pentru că aveam gura cam bogată şi atunci ca şi acum, după ce am depus jurământul, am fost trimis la şcoala de gradaţi aşa, mai mult ca un fel de pedeapsă decât ca o recompensă. La şcoală eram fugăriţi mai ceva ca hoţii de cai pe dealurile Făgăraşului, că la Făgăraş am făcut armata. Mai ales un sergent din Reghin avea pică pe mine şi mă alerga de îmi dădeam sufletul din mine, deşi nici până astăzi nu ştiu de ce. Nu ştiu cum, între două alergări din astea, am aflat că sergentul meu era îndrăgostit lulea de o elevă din clasa a douăsprezecea din Reghin care îl trata cu indiferenţă.

soldier-kissing-girlfriend

— Al meu eşti, nenicule! mi-am spus eu şi am început să picur un fir de poveste în urechile celor care ştiam că se află în relaţii bune cu el. Le spuneam ălora că eu scriam pentru unii şi pentru alţii scrisori pentru fetele rămase acasă şi că ele erau în limbă după ei când citeau scrisorile compuse de mine.

Nu a trecut o săptămână până când se pare că vorbele mele au ajuns unde trebuie pentru că la una din orele de instrucţie sergentul a strigat cu voce sonoră ca de obicei:

— Adăpostiţi-vă! Aviaţie inamică la orizont.

A strigat apoi după mine care mă lansasem alături de ceilalţi din pluton la vânarea de cai verzi pe pereţi:

— Soldat Dobrescu Costache, la mine!

Cum eu eram soldatul cu pricina, m-am oprit apoi m-am apropiat de sergent.

A predat comanda plutonului unui alt sergent, apoi mi-a făcut semn să mă aşez alături. A scos porthartul şi a început să se uite pe hărţi. Le-a studiat el ce le-a studiat, dar cum piz*a pe care voia să o fu*ă nu apărea pe ele, în cele din urmă şi-a luat inima în dinţi şi mi-a făcut semn să mă aşez lângă el apoi m-a întrebat:

— Auzi Costache, vorbeşte lumea pe aici că te-ai pricepe să tromboneşti fetele în scris.

Greu i-o fi fost lui ditamai sergentul să mă întrebe pe mine, un neica nimeni până ieri, aşa ceva. Dar dacă tot m-a întrebat, i-am răspuns cu o figură serioasă:

— Aşa e tovarăşe, sergent. Cel mult trei săptămâni şi fata pică, dacă citeşte scrisorile compuse de mine.

Am clătinat gânditor din cap, apoi am adăugat:

— Hai patru, dar nu mai mult de cinci săptămâni, dacă fata este foarte căpoasă şi frumoasă.

— Păi, ce are una cu alta? a întrebat el bănuitor.

— Are, am spus eu făcând pe specialistul, că dacă fata este frumoasă, este conştientă de frumuseţea ei şi atunci e normal să se lase mai greu.

L-am convins să îmi arate scrisorile trimise de ea şi totodată şi fotografia ei. Toate au fost bune şi frumoase până când i-am văzut fotografiile că erau mai multe. Şi toate erau color, într-o vreme când aşa ceva era o raritate, şi toate arătau o fată care semăna mai mult cu o artistă decât cu o elevă din clasa a XII-a.

— Să mă ia naiba, sergente! mi-am şoptit în barbă şi am început chiar acolo, sub copacul de care mă sprijineam, să o trombonesc, dar o făceam în aşa fel încât parcă o făceam mai mult pentru mine decât pentru el.

I-am dat scrisorile compuse de mine, el le-a transcris şi în patru săptămâni scrisorile fetei, o chema Dorina, îşi schimbaseră cu totul tonul şi eu abia dacă mai vedeam câmpul de instrucţie pentru că îl lămurisem pe sergent că efortul prelungit îmi diminuează inspiraţia.

Cu o lună înainte de a se termina şcoala de gradaţi, când urma să fim făcuţi şi noi din simplii soldaţi, caporali, m-am hotărât să „întorc” fața aşa cum citisem că se face cu agenţii dubli în cărţile de spionaj.

Într-o bună zi, mi-am luat inima în dinţi şi i-am scris Dorinei tot adevărul de la cap la coadă, iar în scrisoare am pus şi o fotografie de-a mea ca să se convingă de bunele mele intenţii. A fost un chin până când am primit o scrisoare de la ea, fiindcă mă gândeam că dacă m-a dat de gol sergentului, în luna care mai rămâneam sub comanda lui avea să mă facă arşice.

Din fericire, chiar dacă a durat aproape o săptămână, scrisoarea ei m-a liniştit în cele din urmă cu totul. Am costatat din scrisoarea ei că nu numai că arăta bine, dar şi că avea o minte brici, fiindcă mi-a spus s-a prins încă de la prima mea scrisoare că nu mai era sergentul omul din spatele textelor.

Am mai schimbat câteva scrisori şi cum se apropia vremea să terminăm şcoala de gradaţi după care aveam să căpătăm câte o săptămână de permisie, am stabilit să ne întâlnim în Reghin. Cunoşteam Reghinul pentru că eram născut acolo şi chiar dacă plecasem de mic copil din el, îl mai vizitam periodic de câteva ori pe an pentru că aveam o grămadă de rubedenii în el şi în localităţile din jur. O verişoară de-a mea avea tocmai atunci nunta, aşa că rezolvam două lucruri într-o singură călătorie cu drumul meu în Reghin.

Am stabilit să mă întâlnesc cu Dorina în parcul Tineretului, era cel mai aproape de gară şi urma să o aştept pe a treia bancă de la intrarea în parc. Reghinul nu avea garnizoană pe vremea aia, aşa că probabil că aveam să fiu singurul soldat în uniformă din oraş şi putea să mă recunoască uşor. Pe lângă asta, eu aveam fotografia ei aşa, că nu aveam cum să greşesc.

Tocmai mă gândeam la singura fotografie pe care mi-a trimis-o şi în care, spre deosebire de cele trimise sergentului meu, era într-un costum de baie minuscul care lăsa să se vadă cât de bine este dotată. Zâmbeam, visam şi în visul meu eu îi dădeam deja sutienul jos şi mă jucam cu sfârcurile ei, făcând-o să se împotrivească, dar parcă numai aşa, de formă.

Am fost trezit din visul meu de o zguduitură şi de o pereche de ochi căprui care mă priveau drăgăstoşi din poala mea.

Văzând că îl privim nedumeriţi şi curioşi ne lămuri:

— Erau ochii unui câine lup imens care se aşezase în poala mea, profitând de starea mea de visare. Avea o lesă, iar capătul celălalt al lesei îl ţinea Claudia Cardinale care şi ea mă privea la fel de uimită.

— Ei, dă-o dracului, spuse Alexandru. Adică chiar Claudia Cardinale în persoană?

Moş Costache ridică din umeri:

— În cele din urmă, mi-am dat şi eu seama că nu putea fi actriţa italiană, dar secunde în şir, să mă ia naiba, dacă nu am crezut că este vorba chiar de ea. Din cauza asta mi-am dat seama destul de târziu că minunea care ţinea câinele în lesă îmi vorbea, ba, mai mult, îşi cerea scuze pentru câinele ei. Câine care era, de fapt, o căţea şi pe care o chema Cora, fusese „pensionată” de la o unitate militară şi fusese cumpărată de bărbatul ei ca să o scape de eutanasiere.

— Frumos gest, am spus eu atunci mecanic şi am mângâiat cu frică căţeaua pe cap.

— Poţi să o mângâi fără grijă, a spus femeia şi s-a aşezat lângă mine. Este înnebunită după soldaţi, mi-a mărturisit ea, cum vede unul nici nu o mai pot stăpâni, că imediat îi sare în braţe, cred că le duce dorul celor lângă care a fost crescută.

În numai câteva minute, am aflat că pe doamnă o cheamă Eniko, că are 30 de ani şi că soţul ei este avocat şi că este plecat pentru o săptămână la Cluj şi că este foarte curioasă de ce îi plac Corei atât de mult soldaţii, încât zău că ar încerca şi ea o dată să vadă despre ce este vorba.

A spus asta pe un ton şăgalnic, în aşa fel încât în orice moment să poată să spună că a fost numai o glumă, dar sincer să fiu, eu nu am luat-o deloc aşa.

Eniko, doamna de care vă vorbeam,  se aşezase lângă mine pe bancă şi cum era puţin mai scundă ca mine, îi vedeam perfect decolteul astfel că Mişu al meu a început să mişte şi Cora a devenit curioasă să vadă ce se mişcă sub botul ei şi a ridicat capul. Doamna a privit şi ea şi s-a ridicat dintr-o dată roşie la faţă.

— Cora, hai să mergem! a spus ea răguşit, dar am avut impresia că în mintea ei a zis de fapt: „Cora, hai să mergem, că, dacă mai stăm mult, soldatul ăsta te fu*e şi pe tine şi pe mine!”

Din câte ştiam eu, căţelele dresate folosite în armată erau lăsate să nască o dată sau de două ori, apoi erau castrate şi orice instinct sexual suprimat, aşa că eu nu bănuiam bietul câine de gânduri perverse. În schimb, nu acelaşi lucru puteam spune despre stăpâna ei care se depărta unduind graţios din fundul mai mult decât apetisant. Bine, când eşti soldat toate fundurile ţi se par apetisante, dar asta este deja altă discuţie.

S-a depărtat cu paşi mari destul de mult, apoi s-a întors cu viteză şi fără să spună nimic mi-a dat o carte de vizită. Era prima carte de vizită pe care o primeam şi nu am putut să zic ceva şi nici să mă ridic în picioare din cauza lui Mişu, aşa că am mormăit ceva cu glas stins şi am pus cartea de vizită cu contur auriu în buzunarul de la veston. Am privit cum se depărta trăgând cu putere de lesa Corei care parcă ar fi vrut să vină înapoi la mine.

Nu ştiam ce să fac: cartea de vizită cu margini aurite mă ardea în buzunarul de la vestă, dar când îmi aduceam aminte de fotografia Dorinei, parcă aş fi vrut totuşi să o aştept mai degrabă pe ea. La mine, cuvântul e cuvânt!

Nu a trebuit să aştept mult: la câteva minute după ora două a apărut şi ea şi nu a fost nevoie de cine ştie ce multe cuvinte să ne recunoaştem, aşa că m-a luat de mână şi am plecat să-mi arate parcul. Pe drum ne opream cam după fiecare tufiş să ne sărutăm şi în curând i-am spus că trebuie să scurtăm plimbarea pe motive de Mişu. Cum nu a priceput, i-am arătat pantalonii mei care erau aşa de umflaţi cum nu-mi aminteam să mai fi fost de multă vreme.

A roşit aşa cum se cuvine şi, în ciuda experienţei mele în privinţa femeilor, nu mi-a dat seama dacă roşeşte de ruşinată ce este sau roşeşte de excitată. Oricum, în parc nu părea să aveam vreo şansă să rezolvăm ceva, fiindcă, deşi nu era prea multă lumea la plimbare, nu oferea niciun loc cât de cât mai ferit privirilor.

În cele din urmă, tot ea a luat iniţiativa şi cu un ochi la cărare şi cu unul la pantalonii mei umflaţi, m-a dus pe malul Mureşului care avea cam la trei, patru sute de metri de pod o râpă destul de abruptă ca să descurajeze eventualii plimbăreţi. Am coborât ţinându-ne de mână în râpă, deşi ea părea că are de gând să mă ţină de altceva. Un copac îmi oferea un loc de care să mă sprijin, aşa că m-am aşezat jos lângă el şi, în curând, trecând peste orice timiditate, Dorina mi s-a aşezat în poală cu picioarele desfăcute. Scâncea şi părea atât de nerăbdătoare că, în cele din urmă, l-am scos şi pe Mişu să-i arăt Mureşul, iar Dorina şi-a dat grăbită chiloţii jos. Când s-a aşezat iar în poala mea, mi-am dat seama că de pe malul celălalt al Mureşului puteam fi zăriţi ca în palmă, dar eram mult mai preocupat de iscusinţa cu care Dorina l-a ascuns pe Mişu într-un loc atât de cald şi plăcut, că, sincer să fiu, mi s-a împăienjenit vederea. Încă o dovadă că sângele unui bărbat nu-i făcut să alimenteze ambele capete în acelaşi timp.

După ce a trecut o vreme extrem de plăcut, am sesizat nişte zgomote supărătoare care au ajuns în cele din urmă la urechile mele. Privind peste umărul fetei am văzut pe malul celălalt al Mureşului vreo cinci oameni care se opriseră şi comentau situaţia. În locul ăla, Mureşul părea să aibă o lăţime de cel puţin cincizeci de metri, deci nu exista riscul să treacă înot la noi şi să ne întrerupă.

Erau destul de deranjate şi hăuliturile lor şi, în cele din urmă, concertând-mă mai bine, am putut auzi ce strigau:

— Fu*e-o, mă! striga unul care părea mai vocal, dar nu am putut concentra mai bine pentru că astfel i-aş fi răspuns să se uite mai bine, să vadă că, de fapt, eu sunt cel fu*ut.

Oricum, se părea că ne apropiem de final, pentru că Dorina îşi accelera mişcările, iar eu am închis ochii în aşteptarea momentului final. Moment care nu a fost să vină pentru că am simţit o respiraţie caldă şi un bot umed încercând să se aşeze în poala mea. Poală care era momentan ocupată de o Dorină frenetică care nu se dădea cu niciun preţ întreruptă pentru că îşi continua mişcările, în timp ce scâncea cu glas stins: „marş, potaie, marş de aici!”

Cora, pentru că despre ea era vorba, nu se dădea dusă, mai ales că la capătul celălalt al lesei stăpâna ei privea cu ochii măriţi cam tot în locul în care era capul căţelei.

— Ce faceţi voi aici? a întrebat ea cu vocea schimbată şi respirând greu, dar nu m-am obosit să-i răspund fiindcă m-am gândit că este doar o întrebare retorică pentru că până la vârsta ei aflase în mod sigur despre ce este vorba când un băiat şi o fată stau în poziţia aia.

Eniko a prins în cele din urmă capul căţelei de sub bot ca să o ia de pe noi şi nu aş fi sigur, dar cred că l-a atins puţin şi pe Mişu, aşa în treacăt, apoi, după ce s-a depărtat câţiva paşi, s-a întors iar şi mi-a mai lăsat o carte de vizită, înainte de a apuca să-i spun că mai am una, apoi s-a depărat iar, dar parcă îşi uitase ochii la mine în pantaloni fiindcă nu se mai dădea dusă.

Ăia de dincolo de Mureş hăuleau de se auzea până la gară, Eniko pleca, dar mai mult venea, aşa nu m-am mirat când Mişu, bosumflat de toată tevatura asta, a început să se facă ceva mai mic aşa că, cu toată părerea de rău, în cele din urmă Dorina s-a extras din dispozitiv. Le-a făcut cu pumnul celor de pe malul opus apoi şi-a luat chiloţii pe ea fără să-i pese de ei.

Cum Mişu a rămas expus, am scos şi eu din buzunar o batistă pe care armata îl obliga pe fiecare soldat să o aibă la îndemână, sincer să fiu nu ştiu dacă pentru aşa ceva, dar mi s-a părut un moment potrivit să o folosesc în cele din urmă.

— Ouau, ce tare, a exclamat Eniko uimită şi eu nu ştiu dacă s-a referit la Mişu care nu prea mai era deloc tare sau la faptul că noi, tinerii, ne permitem lucruri care ei, doamnei avocat, îi erau interzise.

Oricum, după părerea mea şi a lui Mişu, prima întâlnire cu Dorina a fost un fiasco total, ba aş spune că toată ziua a fost la fel, deşi spre seară lucrurile parcă şi-au mai revenit. După ce m-am despărţit de Dorina, am dat un telefon doamnei avocat, cum îi plăcea ei să îşi spună şi mi-a spus să trec peste vreo patru ore pe la ea, după ce dădea drumul la slujnică.

M-am plimbat prin oraş cele câteva ore şi, în cele din urmă, a trebuit să intru într-o bodegă şi să stau ascuns până când venea vremea să merg la Eniko. Prin centru nu exista bărbat mai în putere care să nu se apropie de mine şi să mă bată pe umeri, felicitându-mă ca şi cum aş fi Făt Frumos care a învins zmeul. În cele din urmă, am aflat că eram felicitat pentru întâlnirea pe care eu o consideram ratată de pe malul Mureşului.  De la unul mai vorbăreţ am aflat că, de fapt, cam ăla era locul preferat al Dorinei să se întâlnească cu băieţii şi cam toţi se adunau pe la două dincolo de Mureş ca la spectacol.

Dacă tot am aflat asta, m-am hotărât să i-o las pe Dorina sergentului, era frumoasă, ce-i drept, dar un pic prea cunoscută în oraş pentru gusturile mele. Am mers, aşadar, la doamna avocat unde am rămas peste noapte, iar a doua zi am plecat la nuntă, la verişoara mea, unde alte chestii mult mai minunate mi s-au întâmplat.

— Nu te cred, a spus Alexandru, după ce Costache a terminat de povestit. Ai povestit frumos, ce-i drept, dar nu te cred, a repetat el apăsat.

Moş Costache a arătat spre barul ticsit cu băuturi din spatele Mădălinei şi spune:

— Acolo, sus de tot, la loc de cinste sunt două sticle de Tamianka bulgărească. Le văd de peste un an cum stau acolo, dar nu am avut niciodată bani să le cumpăr. Dacă îţi demonstrez că totul a fost adevărat, le aduci aici, la masă, să le bem?

Alexandru s-a apropiat de tejgheaua barului să poată citi preţul, apoi a dat din mână a lehamite: se părea că pentru salariul lui de şantierist nu conta foarte mult, aşa că s-a întors vesel la masă.

— Dacă mă convingi că totul a fost adevărat, acum le aduc la masă.

— Nu te lăsa prostit, domnule! a strigat de la bar Mădălina. E vin de colecţie de peste zece ani şi e trei sute de lei sticla.

— Tu să taci, Mădălino! a strigat vesel Costache şi a scos cu gesturi de mare maestru un portofel vechi şi jerpelit.

Cu ochii ţintă la noua noastră cunoştinţă, a scos mai întâi o carte de vizită veche pe marginile căruia se mai puteau încă vedea uşoare urme aurii, apoi, cu gesturi de mare prestidigitator, a mai scos una şi le-a întins pe amândouă peste masă spre Alexandru.

— Prima, a arătat el, mi-a fost dată de doamna avocat pe bancă, în parc, iar a doua mi-a dat-o când o înnodam pe Dorina. Cred că a uitat că mi-a mai dat una, dar la vederea lui Mişu şi-a pierdut uzul raţiunii.

Alexandru le-a luat cu evlavie apoi le-a mirosit, deşi după patruzeci  de ani sau cât ori fi trecut de când i-au fost date lui Costache, puţin probabil să mai poarte vreo urmă de miros.

— Miroase a doamnă, mă, a spus el cu respect. Kadar Eniko a fost o doamnă, măi, se vede după ce cărţi de vizită avea încă de pe atunci.

Le-a întins cu părere de rău înapoi spre Moş Costache şi s-a dus la bar de unde a revenit cu cele două sticle de Tamianka.

— Şi vinul ăsta este făcut tot pentru doamne, a spus Costache. Era vinul preferat al reginei României. Este vorba de regina Maria şi numai vin din acesta bea când se retrăgea pentru odihnă la castelul din Balcic în Cadrilater.

Mădălina a venit să ne desfacă sticlele şi a adus nişte pahare curate.

— Să bei şi tu un pahar, Mădălina, măcar să ştii ce gust are ca să le povesteşti şi altora care ar vrea să cumpere.

— Nu beau! a spus ţâfnoasă Mădălina.

— De ce? a întrebat făcând pe naivul Moş Costache.

— Nu mai fă pe prostul, a spus fata întorcând-se la bar. Ştii foarte bine de ce.

A început să spele cu furie paharele, apoi s-a oprit şi a privit crunt peste tejghea:

— Şi să nu te prind că le spui ceva de pariu.

— O să fiu mut ca un peşte, a spus serios Moş Costache, dar ochii îi sclipeau veseli.

După ce am băut vinul şi am ieşit afară, l-am întrebat despre ce anume este vorba, deşi aveam o bănuială. A ridicat doar din umeri:

— Am făcut pariu cu ea că dacă reuşesc să îi vând vinul ăla scump, luna asta mă lasă să contribui şi eu puţin la băiatul ăla pe care îl are în burtică. Oricum, nu ştie cine-i taică-su, aşa că măcar despre mine are referinţe bune.

Ne-am despărţit cu promisiunea că ne vom întâlni în a doua seară ca să ne povestească despre păţaniile lui de la nuntă. Alexandru a promis că vine şi el şi începeam să mă simt ca în povestea „O mie şi una de nopţi” cu o Şeherezadă mustăcioasă şi amatoare de vin bun.

Pe Sergiu îl găsiţi şi aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro. 



Citiţi şi

A fi sau a nu fi parte din aventură

Cum se păcălesc femeile

Iartă-mă că vezi în mine sclava dezmățului

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
14,642 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro