Și bolnavii de cancer sunt… OAMENI!

Laura Brînzoi-Nuță

26 August 2014

Laura BrînzoiAș putea să strig asta o zi întreagă, doar-doar o auzi cineva! Sunt “vecină” cam șase ore pe zi cu o secție oncologică și atât de firească mi se pare uneori vecinătatea cu grupul de oameni ce-și așteaptă în tihnă rândul la tratament încât mă sperie… Am momente când totul e atât de bine setat în mintea mea încât nici măcar faptul că trebuie să-mi fac loc printre ei nu mă mai tulbură, dar în câte o zi îmi sare în ochi câte-o ținută atât de aproape ca aspect de numărul anilor mei încât setările mi se dau peste cap. Mi-aduc aminte atunci de toate văicărelile mele cu mine (sunt tare zgârcită când vine vorba de ele, nu-mi place deloc să le-mpart) și de toate luptele pe care mi se pare că le duc. Și ele devin dintr-o data mici și eu mai mică decât sunt, și mă năpădesc întrebările, și încerc să caut puterea lor de a se apropia cu atâta smerenie de-o ușă dincolo de care nimic nu e sigur…

Apoi merg în salon și găsesc într-un pat o femeie de vârsta a doua; a trecut și ea pe la ușă aia niște ani la rând. Acum se află la capătul drumului, iar eu n-am puterea s-o privesc în ochi. E înconjurată de patru doamne, toate i-ar putea fi mame că vârstă, poartă semnele fizice ale unei bătrâneți firești și se află acolo pentru a-și trata bolile firești… și dimineață de dimineață mă întorc în salonul meu plin și cu aceeași lașitate îi ocolesc privirea fixă. Așa de fix privește peretele alb încât am senzația că privirea ei va trece dincolo de el. O privesc pe furiș uneori: e înaltă și are o fizionomie atât de fină… Nimic de pe fața ei nu trădează nici durerea fizică și nici rănile din suflet, vorbește puțin, numai dacă e întrebată… are un soț și-un copil.

bolnav de cancer

Azi a trebuit să plece… nu acasă, ci într-un loc în care să fie îngrijită paliativ, iar durerile ei să fie pe cât posibil mai ușor de suportat. Știu că e trist ce scriu și cei care au vrut să citească poate acum își doresc să n-o fi făcut, dar eu nu mai vreau să mă ascund. De câte ori n-am zis de ce să mă gândesc la asta!? nu-s eu și nu-s ai mei bolnavi… câți n-or fi zis așa? De câte ori n-ați trecut pe lângă un bărbat, o femeie cu perucă, i-ați compătimit o secundă și-apoi i-ați uitat. Lupta e personală, crucea de dus e a fiecăruia, dar societatea e a noastră…  NOI suntem societatea atât de învinuită uneori, în noi și-n lipsa noastră de voință și interes e VINA.

Țara asta nu are centre de îngrijire pentru bolnavii în fază terminală. Cu câtă greutate s-a găsit unul privat pentru femeia din povestea mea… Finalul e același în definitiv, dar drumul poate fi altul. Știu că nu-i una dintre prioritățile noastre personale, dar rostul pentru care am împărtășit gândurile astea e că, dacă cumva, undeva, în țara asta “rea” cu oameni buni, cineva cu mai multă putere și impact decât cuvintele astea trimise în eter, ar avea o inițiativă…

Pe Laura o găsiți cu totul aici.

***

Atunci când este vorba de sănătatea ta este important să fii corect informat. Și nu există o sursă mai bună decât informația directă de la medicii de la Harvard Medical School. Site-ul spitalului Regina Maria are de curând o nouă secțiune în care experții americani te vor informa despre ce înseamnă să trăiești mai mult și mai sănătos.



Citiţi şi

Vreau să mor

Iubirile nesfârşite se aşază doar în vieţi limpezite

Plecări

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,602 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro