Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Și dacă muream, ce, n-am trăit destul?

17 August 2020

Acum mulți-mulți ani, într-o vară toridă, mă întorceam împreună cu mama mea de la țară, de la bunica. Femeia locuia într-un sat izolat, iar eu, fiind adolescentă plină de energie, nu eram deranjată de faptul că satul era așezat departe de gară și trebuia să mergem prin câmp deschis o bună bucată de vreme. Profitam de acel drum lung de țară, prăfuit, pentru a povesti cu mama.

La întoarcere, însă, bunica mea, vrând să ne ajute pentru că bagajele erau grele, s-a gândit să vorbească cu un consătean să ne ducă el cu a lui căruță până la gară. Zis și făcut. Ne-am urcat toate în căruța omului și el a dat bice calului. Eram 3 generații de femei în căruță și mama cred că avea atunci vârsta mea de acum. Bunica și mama erau voioase și ciripeau continuu. Eu, însă, eram singura mai stresată cu ochii pe ceas să nu scăpăm trenul că omul întârziase puțin cu înhămarea calului.

Căruța se zdruncina la fiecare piatră și, spre bucuria mea, gara deja începuse să se zărească. Cu cât ne apropiam însă, începeam să am o presimțire că ceva rău se va întâmpla așa că i-am cerut rugător consăteanului bunicii mele să nu ne traverseze și strada. Ca să ne traverseze, ar fi trebuit să treacă un drum național extrem de circulat, în mod special de tiruri. Omul, însă, țăran încăpățânat, mi-a tăiat-o brusc că el ne traversează că doar știe bine a mâna calul și să stau liniștită. Speriată și sceptică, l-am rugat din nou că vreau măcar eu să cobor și mama și bunica pot rămâne, dacă vor. El nu și nu.

Am început să ne apropiem de traversarea străzii, calul a luat-o la galop și, când a ajuns fix în dreptul șoselei, am crezut că țăranul oprește căruța. Așa a și făcut: a oprit căruța, s-a uitat la tirul ce venea din stânga căruței și, într-o secundă prostească, imaginându-și că totuși are timp să treacă și căruța cu cal cu tot, omul a dat bice calului. Tirul, văzând de departe manevra sinucigașă a singurului bărbat din căruța aia a început să frâneze, apoi a virat și a tras dreapta cât s-a putut, având grijă să nu ajungă în șanț sau să se răstoarne. De pe contrasens nu venea nimeni și căruța a ajuns, după cele mai lungi secunde din viața mea de copil, pe partea cu gara, parcând paralel cu drumul.

Când am coborât dintre lemnele alea ce-mi puteau fi sicriu pe patru roți, nu-mi mai simțeam picioarele, atât de tare tremuram. Știu doar că am strigat ceva că  “ne omori, omule!”  și că am avut și tendința să sar din căruță doar că, după ce în fracțiuni de secundă am cântărit, mi-am dat seama că n-aș fi putut sări decât pe partea carosabilă și aș fi riscat mai mult decât dacă rămâneam. A fost o fracțiune de secundă și doar o minune a făcut ca trei generații de femei să nu moară atunci, în acea toridă zi de vară.

Vă puteți imagina cum arătam toate, trei femei din aceeași familie (mamă, fiică și bunică) îngrozite de întâmplare și cum am urlat apoi în același timp pe un ton cât se poate de acuzator la omul care era să ne conducă spre moarte? Sunt sigură că da. Ce nu vă puteți imagina, pentru că un om normal la cap și cu discernământ nu gândește așa, este replica acelui șofer de ocazie: “și dacă muream, ce, n-am trăit destul” !?!

Îmi venea să-l strâng de gât pe acel nefericit chiar așa copil cum eram și aceea a fost ultima dată când m-am mai urcat în căruța lui.

***

Au trecut peste două decenii de atunci și azi, în vremurile astea în care omenirea întreagă se luptă cu o pandemie cum n-am trăit și n-am cunoscut niciodată noi, ăștia mai tineri, am constatat că acele mentalități n-au murit odată cu acel om care azi nu mai trăiește, Dumnezeu să-l ierte în nepăsarea lui.

Și astfel de mentalități se găsesc peste tot. Sunt aceia care, din păcate, spun cu nepăsare, din indiferență și prostie că ei oricum au trăit destul, nu le e frică de virus așa că de ce-ar respecta regulile? Și acești oameni nu se gândesc deloc la categoriile mai vulnerabile, la cei care pur și simplu nu-și permit să mai contacteze și virusul ăsta că istoricul lor medical e destul de încărcat, la copiii din spitalele din România care poate s-au vindecat de boli grave precum cancer sau leucemie, dar care încă au un organism slăbit, așa că au nevoie să nu mai ia și alte boli până când corpul lor firav se pune iar pe picioare.

Oamenii cu mentalitatea acelui țăran de care vorbesc eu la începutul articolului meu sunt oameni care ori nu pricep, că săracii de ei au o limitare intelectuală și emoțională, ori pur și simplu nu le pasă. Și atunci, dacă nu le pasă că din cauză că ei pot lua și trasmite un virus care poate pe ei nici nu-i afectează (că pot fi asimptomatici) către un om, un copil, o persoană vulnerabilă și care pierde lupta cu boala atunci vorbim de oameni lipsiți de altruism, de milă, de înțelegere și empatie.

“Dacă toată lumea nu poartă mască, noi de ce să purtăm?”

“Ce nu oprește legea, oprește buna cuviință”, spunea Seneca. Eu mai pot spune doar că din păcate sunt într-adevăr pe lumea asta oameni pe care nu-i oprește nici legea și nici morala. Și ei, în zilele noastre, sunt cei mai periculoși devenind aliați și complici ai acestui virus tăcut, dar mortal, cu care toți ne confruntăm. Așa că lupta se duce nu doar în spitale, pentru vindecarea celor bolnavi și găsirea unui vaccin care să oprească răspândirea virusului, lupta se duce și cu nepăsarea și indiferența unora dintre semenii noștri cărora nu le pasă de consecințele grave, extrem de grave, ale faptelor lor sau ale inacțiunilor lor (când vorbim de nepurtarea măștii). Acestora nu le pasă că, din vina lor, a nerespectării regulilor, pot muri mame care lasă în urma lor copii orfani, pot muri bunici iubiți de nepoți, pot muri copii nevinovați și puri sau chiar persoane din propriul lor neam, sânge din sângele lor pentru că indiferența lor ucide.           

Guest post by Florina Turugă

Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Dacă suntem înțelepți, vom avea un nou început cu reguli și legi noi

Țața Frosa și Gigel

Când știi că locul în care ești e chiar locul unde ar trebui să fii

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro