Şi taţii se smiorcăie

Alecu Racoviceanu

15 December 2014

alecuNu mi-au plăcut niciodată serbările de la grădiniţe sau şcoli. Mă enervează sălile de festivităţi, cu scenele lor din lemn mereu vechi. Parcă a îmbătrânit până la un punct şi apoi a încremenit aşa, ca o punte scârţâitoare între generaţii.

Corurile de colinde – cântate de copii timoraţi de mulţimea de oameni mari care-i privesc suspinând – mă fac să tresar nervos, amintindu-mi de momentele de groază când nu reuşeam să mă strecor îndeajuns de repede printre picioarele rudelor, sperând să scap de temutul „vai, trebuie să îl auzi cum cântă Moş Crăciun cu plete dalbe”! Nu scăpam mereu.

Mă enervează poeziile recitate la serbări, versuri scrise de poeţi rataţi, care cred că mai ştiu cum gândesc plozii. Rimele alea veşnice „moş/coş”, „sac/posac” sau „zurgălăi/mânaţi măi”. Şi-s lungi. Foarte lungi. Şi multe.

Am pe undeva pe acasă o poză cu mine la una dintre serbările de când eram la grădiniţă. Îmbrăcat într-un costum popular prea mare, imobil ca o scândură, stau cu mâinile întinse şi mimez o horă în care m-aş fi prins cu unii dintre colegii mei, la fel de imobili ca nişte scaune fără masă între ele. Privirea mi-e schimonosită într-un zâmbet fals amabil şi nici acum nu înţeleg cum putea bunica mea să spună că e o poză reuşită şi să o strângă la piept ca pe o comoară. Asta când eu eram deja un armăsar prea nărăvaş şi mândru ca să mai stau să mă ţină-n braţe.

catchy serbare

 Ileana Cosânzeana şi Făt Frumos. Foto Alex Mazilu

În ciuda acestei antipatii pentru serbări, Dumnezeu m-a încercat de multe ori în viaţă şi m-a târât la multe. „Nu se poate să nu vii să-l auzi cum spune poezia!” Ba cu vreo rudă, ba cu vreun prieten, ba din amabilitatea de a nu refuza pe cineva, am asistat la partea mea de serbări de sfârşit de an.

Ca să-mi ascund nervii pentru poeziile prea lungi, pentru colindele pentru două voci şi-un surd sau nervii produşi de scârţâitul scenei muncită zeci de ani de mii de pantofiori mă amuzam privind pe furiş sala de părinţi şi bunici care aveau toţi lacrimi în ochi. În ani i-am şi catalogat. La fiecare serbare e mama mândră care priveşte scena sărăcăcioasă ca pe una hollywoodiană, mama bocitoare care-şi priveşte plodul ca şi cum moare şi renaşte puţin mai mare la fiecare pas, tatăl entuziast care declamă versurile odată cu fiul, bunica nemulţumită de pantalonii aleşi de noră pentru copil, tatăl care filmează şi fotografiază simultan şi obţine de la cei din jur promisiunea că vor sta după să vadă pozele făcute astă vară la ţară. Şi toţi au ochii umezi.

Aşa cum plâng eu acum, cu lacrimi mari care-mi muşcă din obraji ca o răzbunare pentru toţi cei de care în trecut râdeam în sinea mea. Şi şoptesc odată cu fata de pe scenă: „ Moş Crăciune, ai venit? / Nu mai am deloc răbdare / Toată ziua am dormit / Să fiu trează când vii matale!”

Şi mi se par geniale.

Pe Alecu îl găsiți cu totul aici.



Citiţi şi

Am fost o generaţie de handicapaţi emoţional

Abia de aici începe viaţa ta…

Când el pleacă. De tot

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,499 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro