Îi vezi mâinile tremurând de emoție și spaimă… și te mistuie suferința. Nu o poți feri, nu poți ajunge la ea, oricât ai încercat, de atâția ani… În suflet îți urlă fiecare particulă, de tristețe; nu poți articula decât fraze stupide, te preocupi de rahaturi mărunte, inutile, câtă vreme știi, – și o știți amândouă – că sunteți bolnave după afecțiune, după îmbrățișări…
Te detești fiindcă resimți oarecare ușurare, când pășește dincolo de filtrele pentru îmbarcare, știi că ai făcut, în fine, tot ce era omenește posibil; de aici, nu mai ține de ține, poți lua puțină pauză de la a-i netezi drumurile…
Rămâi blocată în locul ăla, o urmărești parcurgând fiecare etapă, Doamne, nici nu ai îmbrățișat-o ca lumea, îngrozită că vei aluneca într-o criză de plâns și dezolare, care nu ar face decât să o sperie și mai mult; o admiri enorm pentru curajul asta, te gândești că așa, lasă cum te știi, tu nu ai fi reușit niciodată să faci pasul ăsta, și încă în condițiile alea…
O durere surdă începe să-ți străpungă stomacul – la naiba, nu iarăși crizele alea – poate e de vină lipsa de somn și mâncare, în fond e totuși trecut de 14:00 și nu ai reușit să înghiți decât vreun sfert din ceașca de ceai (oare ce gust avea?).
Privești în jur dezolată și te rogi să ajungi cât mai repede acasă. După asta, poate să se dezlănțuie și Iadul, acolo vei putea respira și plânge, poți urla, ai fost puternică, ea nu te va vedea în starea asta jalnică…
Îți revine – pentru a mia oară – imaginea aceea cu voi două copile. De la întâile zile cu bebelușa aia, pe care ai așteptat-o cu înfrigurare, cu sentimentul că în ea se află întregirea sufletului tău. Când mama ta a pășit pe poartă cu omulețul acela, înfășat în scutece roz, mirosind a fraged, a pur, a viață, ai simțit că prinzi aripi de fericire.
Ți-ai dorit să faci totul pentru ea, ai învățat-o primii pași, prima poezie, ai târât pe asfalt o sanie când nu a mai avut răbdare să ningă suficient, ai învățat-o să mănânce unt, ai alungat toate insectele de care-i era teamă, o ții de mână și astăzi, dacă trebuie să traversați strada. Astăzi, după ce tocmai i-ai cumpărat cadoul de 25 de ani (oare când și unde, s-au dus toți anii ăștia?).
Te revoltă micimea ființei umane, pentru ce naiba venim pe lume atât de defecți, de ce nu putem păstra lângă noi oamenii dragi?! De ce nu este suficientă iubirea, de ce nu sunt de ajuns eforturile, de ce trebui să ne purtăm, fiecare, poverile singuri, de ce trebuie să asistăm neputincioși la spectacolul ăsta sinistru, hâd, în care se chircesc de durere, fără să le putem prelua fricile, durerile, suferințele, lacrimile?!…
De ce atâta suferință, Dumnezeule, și cum să mai aștepți din partea noastră încă atâtea alte sute de sacrificii pe lumea asta, cu promisiunea mirajului că undeva, cândva, ne vom odihni și va fi bine?!…
Guest post by Medeea
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
De ce ajung să mă urăsc pe mine pentru că te iubesc pe tine?
Cea mai frumoasă declarație de iubire
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
