Sunteţi cumva Nora Iuga?

Daniela Toader

4 January 2016

daniela toaderExistă zile – nenumărate zile – în care nu se petrece nimic, dar absolut – absolut nimic aşa cum voiai tu să se petreacă. Dar cine eşti tu să vrei? Cine eşti tu să poţi? Cine eşti tu să hotăreşti rânduirea lucrurilor după regulile tale intrinsesci? Tu nu eşti nimic… stropul acela mic, mic de tot care se întâlneşte – sau poate nu se întâlneşte – cu alţi stropi mici, mici, mici de tot în căutarea rânduirii lor intrinseci şi care simpatizează sau poate nu simpatizează şi ratează ocaziile acelea mari, mari de tot de a forma un strop puţin mai mare şi puţin mai tare.

Există acele zile, multe zile – aproape că nu mai ai degete nici la mâini şi nici la picioare să le numeri – când nu există nici fulgi, nici stele, nici cărări bântuite de iele, zilele acelea ceţoase, griul acela apăsător al ceţii peste cerul acela extrem de jos şi extrem de aproape, există zilele acelea fără vrăbii, fără vise, fără nimic mai mult decât o realitate decisă de alţii, zilele acelea când te hotăreşti într-un sfârşit să te mulţumeşti cu realitatea ta, să-ţi rezervi un bilet doar dus la acceleratul de ora zece şi ceva, să-ţi cauţi locul şi să ţi-l găseşti ocupat de alţii, să-ţi spui că totul continuă aşa cum a început, al naibii de decalat, al naibii de încurcat, al naibii de cum nu trebuia să continue. Există zile când te hotăreşti să ceri voie să-ţi recuperezi locul la fereastră, să priveşti pe fereastră cerul acela deodată senin şi să-ţi spui că există totuşi schimbări neprogramate de situaţie, neprogramate de tine, decise de alţii, neplanificate nici măcar de meteorologul de serviciu. Există zile când îţi dai seama că nu mai eşti singură, nu atât de singură precum credeai că eşti, că există în faţa ta o femeie în vârstă care priveşte nostalgic cerul şi oftează profund şi-şi aminteşte trist şi oftează lung şi-ţi spune că n-a mai existat asemenea cer şi asemenea soare de când se ştie ea, şi ea se ştie de ceva vreme, de multă vreme, aproape că a uitat să numere anii, la ce bun să mai numere anii, ei oricum trec şi, la un moment dat, devine atât plictisitor să-i tot numeri.

Există zile când găseşti ceva cunoscut în privirea aceea tristă, ceva déjà văzut undeva, nu mai ştii cu precizie unde, dar sigur văzut. Există zile când te decizi să cauţi, să nu aştepţi să cauţi puţin mai târziu şi apoi să-ţi regreţi căutarea tardivă, să găseşti apoi pe wikipedia exact ce căutai, un potret şi un nume, să caşti ochii mari, mari de tot, să ţi se umple ochii de lacrimi şi să nu-ţi vină să crezi întâmplarea, să vrei să fii sigur că nu e încă o himeră creată de prea multă imaginaţie şi să întrebi abia şoptit „sunteţi cumva Nora Iuga?”

nora iuga

Există zile când femeia aceea în vârstă din faţa ta îţi răspunde şi mai impresionată ca tine „da, m-aţi recunoscut?” şi tu ai vrea să strigi, să sari în sus de fericire şi tu nu poţi să murmuri decât, un „da”, un „da” năpădit de lacrimile acelea ce şi-au ratat calea şi să scoţi apoi cartea pe care tocmai o citeşti, cartea scrisă de EA şi să-ţi cauţi un pix peste tot şi să nu-l găseşti şi apoi să regreţi toată ziua, toată săptămâna, toată luna, tot anul, toată viaţa că n-a existat pixul disponibil momentului şi să-ţi juri că de acum înainte va există întotdeauna un pix pentru momente din acestea neprevăzute de tine. Momente din acestea decise de soartă.

Există zile când nu-ţi vine să crezi că femeia aceea în vârstă din faţa ta este atât de tristă, atât de singură, atât de necunoscută şi-ţi vine să strigi în gura mare în vagonul acela aglomerat „aplauze va rog!” şi să-ţi dai seama că eşti la fel de singură ca şi femeia din faţa ta, căci oamenii n-o cunosc, n-au citit-o, oamenii aceia mulţi n-au avut (încă ?) timpul s-o caute.

Există zile când vorbeşti cu femeia din faţa ta despre vreme, despre treceri, despre scrieri şi saloane de carte, despre bursa aceea câştigată, despre cei cinci ani petrecuţi în Germania, despre volumul de poezii scris în germană, despre limba germană devenită aproape mănuşă şi-ţi dai seama că este o conversaţie tristă, nostalgică, că tu ai vrea să fie altfel şi nu poţi. Cine eşti tu să să vrei? Cine eşti tu să poţi? Cine eşti tu să hotăreşti rânduirea lucrurilor după regulile tale intrinsesci? Tu nu eşti nimic… stropul acela mic, mic de tot care se întâlneşte – sau poate nu se întâlneşte – cu alţi stropi mici, mici, mici de tot în căutarea rânduirii lor intrinseci şi care simpatizează sau poate nu simpatizează şi ratează ocaziile acelea mari, mari de tot de a forma un strop puţin mai mare şi puţin mai tare.

Există zile cănd trenul intră fără întârziere într-o gară mică şi femeia aceea celebră şi ne(re)cunoscută îţi întinde mâna şi-ţi urează „La mulţi ani” şi tot ce îţi doreşti, şi tu te întrebi privind-o trist ce ţi-ai putea dori într-un asemenea moment, ce altceva decât să poţi s-o faci să zâmbească mai puţin trist, mai puţin nostalgic, mai puţin profund şi să-i spui că vagonul acela plin de oameni n-o merită, nu încă.

Pe Daniela o găsiți toată aici.



Citiţi şi

Şi ce dacă nu-i bun pentru tine, tu tot proastă eşti

Te măriți să fii singură?

La umbra fetelor în floare sau cum am fost deocheat

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
585 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro