– Am plecat mamă, te pup.
– Bine, puiule. Ai grijă de tine. Te aştept?
– Nu, mamă, nu e nevoie! Probabil ajung târziu. Vrem să ne distrăm. Simt c-o sa fie o super mega noapte.
– Ţi-ai luat cheile, da?
– Le-am luat, mamă. Stai liniştită! Tu nu uita să-ţi iei medicamentele, da? Hai că fug, e deja târziu.
Îl sărută pe frunte, așa cum face de fiecare dată când iese pe ușă.
Se-ntoarce-n pat. Îşi ia o carte. Citeşte. Adoarme.
***
Dimineaţă. Se-nvârte prin casă în vârful picioarelor să nu-l trezească. În cea mai mare linişte, îşi pregăteşte micul dejun şi-şi aranjează hainele pentru biserică. Aşa s-a înţeles cu tanti Rodica, vecina de la trei, să meargă să aprindă o lumânare în sâmbăta morţilor. Aprinde televizorul. Toate posturile de televiziune dau aceeaşi ştire: „Tragedie într-un club din Bucureşti. Peste 30 de morţi”
Se-ndreaptă către camera lui. O deschide încet şi, cu voce joasă, încearcă să-l trezească:
– Puiule! Puiule. Trezeşte-te doar un minut, mamă, să vezi ce tragedie s-a întâmplat astă noapte în Bucureşti. Doamne, ce nenorocire!
Pe întuneric, mai face doi pași către pat:
– Puiule, m-auzi, mamă? Aprinde-ţi televizoru’, poate ai prieteni care au mers acolo. Au zis că au mare nevoie de sânge. Tu eşti donator.
Puiul ei nu dă niciun semn. Se încăpăţânează şi aprinde veioza. Patul… gol.
– L-au scos din club deja mort, doamnă. Ne pare rău! Îl puteţi ridica de la morgă…
– Sunteţi sigură că este el? Vi-l mai descriu o dată: 24 de ani. Înalt, 1.80. Brunet, ochi verzi. Părul lunguţ şi negru. Era în ultimul an la arhitectură. Era un copil minunat. L-am crescut singură. Era tot ce-avem pe lume. N-are cum să fie el. Mi-a promis că o să aibă grijă de mine toată viaţa. Mai verificaţi o dată, vă rog! Vă roooog!
Mama lui Puiu, ştim, e greu s-acceptăm că al dumneavoastră copil nu mai este. Ne este greu să acceptăm că alţi tineri ca el nu mai sunt. Că au murit fără vină, din cauza unor iresponsabili al căror interes personal s-a transformat în cadavre şi feţe mutilate.
Ne este greu să acceptăm că în România oamenii pot muri… aşa.
Probabil tot restul vieţii dumneavoastră veţi încerca să găsiţi un vinovat. Un responsabil. Cu aceeaşi părere de rău vă spun că… n-o să-l găsiţi. N-O SĂ-I GĂSIŢI, pentru că sunt mulţi. La fel de mulţi cum sunt șacalii care ne conduc ţara. La fel de mulţi cum sunt banii pe care-i mănâncă şi la fel de mulţi cum sunt cei care se joacă cu vieţile noastre, zi de zi.
Condoleanţe… mame, părinţi, surori, fraţi, bunici… prieteni!
TREI ANI FARĂ VOI!
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
