Tiristul cel trist

Lucian Spirescu

4 April 2011

Nu dau des în mintea copiilor, dar când mi se face de-a merge în parcul de distracţii, mă găseşti în maşinuţe. Pentru aperitiv, încep cu maşinuţa electrică ce are o sârmă ca troleul 88 şi o plasă de sârmă cu ochiuri, ca la aia pentru sacii de cartofi din care arunci jumate. Plasa găzduieşte nulul, iar sârma, faza. Cei care s-au mai dat în astfel de maşinuţe şi au simţit invers, să-mi spună, ca să corectez, întrucât n-aş vrea să vă curentaţi şi să mă evocaţi de pe când eram eu cât un bob de fasole.

O fetiţă cu fustiţă alege întotdeauna traseul cel mai lung, pe lângă mantinelă, merge într-un singur sens şi se concentraeză să nu cumva să fi crescut, cât timp era pe drum, vreun pom cu scoarţa groasă. Băieţii, în schimb, au o mişcare browniană, se ciocnesc între ei, scopul primordial însă este să se ciocnească de maşinuţa fetiţei. Toţi o aleargă şi, până s-o lovească, se buşesc violent, iar impactul îi saltă de pe scaun. Privită în slow-motion, scena arată ca o tendinţă de semi-ridicare de pe banca de şcoală a unui elev care dă să spună un “bună ziua” cu somnul în gât şi plictisit de politeţuri de-un superfluu evident.

În cele din urmă, fetiţa este lovită rând pe rând de toţi băieţeii care râd tâmp, dar numai unul, care-i mai timid şi doar a acroşat-o uşor din lateral, primeşte un zâmbet ademenitor care-l transformă pe dată în însoţitor de traseu printr-o justă interpunere între mitocani şi fetiţă. Astfel apărată, în dreapta de mantinelă şi în stânga de băieţel (fetele întotdeauna merg în sens invers acelor de ceasornic pentru o uşoară întinerire), ea îşi continuă traseul, toată un zâmbet, până amândurora le cade curentul, dar mai ales lui. Mama fetiţei, într-o mişcare de du-te-vino, agită mâinile pe sus, riscând să atingă plasa cu sarcini deocamdată electrice. Când este convinsă că fetiţa este apărată de un băiat cu situaţie bună, deşteptăţel, cu ochelari, atunci devine retrasă ca un capac românesc de canalizare de sub nivelul drumului.

Facerea lumii s-a inspirat din acest joc şi, din când în când, ca o suprasolicitare a destinului, mai introduce pe traseu una sau mai multe fetiţe. N-am auzit parcă de mai mult de 6, dar dacă da, atunci Dumnezeu are o groază de destine de clădit.

Când fetele trec pe maşini adevărate, şoseaua n-ar mai fi şosea destul dacă nu le simte prezenţa, pomii ar fi scorţoşi etalându-şi numai dosul frunzelor, iarba şi mândria de a fi român ar fi călcate în picioare, baluştrii de la balcoanele clădirilor s-ar arunca în gol pe trotuar, pietonii nu ar mai traversa vreodată pe la trecerea lor pentru că nu  are cine a le  mai acorda prioritate, casele s-ar scoroji de plictis, bolizii băieţilor ar depăşi viteza de reacţie a sărmanelor vrăbiuţe, jgheaburile şi burlanele şi-ar sufla nasul de frunze şi ar plânge cu ploaia de săptămâna trecută. Popasul lor la semafor, când scot centura şi se întorc rapid, exact ca o mamă grijulie, spre bebe-ul din spate ca să-i aşeze căciuliţa, este un videoclip pe care l-aş rula ani întregi, fără sonor, altfel, claxoanele neînduplecaţilor din spate mi-ar perfora timpanul.

Eram odată pe un drum cu prioritate. Din stânga venea în viteză un Opeluţ Corsa mov, de damă care vorbea la telefon, era pe un nouraş alb ce nu-i permitea să vadă că are în intersecţie un echilateral cu unul din unghiuri în jos. Era atât de nervoasă de parcă dădea divorţ la telefon. După câte am văzut, făcea şi partajul bunurilor, pentru că gesticula cu ambele mâini. I-am intuit necazul care se prelungea dincolo de intersecţie şi aşteptam cuminte să treacă ea prima, na! Din spate, cu un taior gri, părul ca peluza, un ruj care lăsase urme pe o ţigară albă, subţire, abia începută, vorbea fără subtitrare o doamnă de afaceri într-un Mercedes de firmă neagră (deşi “negru” parcă s-ar potrivi mai bine). Primul pas a fost să-mi bage în ochi farurile cu xenon, apoi a scos capul pe geam şi a azvârlit nişte vorbe de ocară direct în româneşte şi a claxonat prelung ca un tirist trist şi adormit pe volan, visând la acasă.

Eu fredonam nonşalant “Feelings”, găsit pe un post de radio romantic. Cert este că doamna cu Mercedesul nu găsise liniştitoarea melodie. A sucit scurt stânga de volan şi a ţâşnit pe lângă mine. S-au pupat cu zgomot de parcă nu se văzuseră de 20 de ani.

Morala: când o femeie vorbeşte la telefon, iar alta este surescitată în trafic, nu le întrerupe! Lasă-le să-şi termine treaba!



Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
989 views

Your tuppence

  1. Ana-Maria / 26 December 2013 19:21

    Geniaaaal!

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Dora / 4 April 2011 20:22

    :)))) Delicios stil!… Continua… 🙂

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro