Uite și tu ce vremuri trăim azi

10 February 2022

Draga mea, te-am iubit din prima zi în care te-am văzut. Din momentul în care ai venit la masa mea și m-ai întrebat ce vreau să comand, din acel moment am știut că vei fi a mea. Și nu m-am înșelat. Mi-ai fost aproape în fiecare moment, ai știut să găsești, de fiecare dată, cele mai potrivite cuvinte, m-ai susținut și m-ai iubit cum ai știut tu mai bine. Am trăit momente fericite împreună, nu știu dacă există mulți oameni pe lumea asta care să le poată, odată, povesti nepoților, toate minunățiile pe care le-am trăit noi doi.

Mai ții minte mormanul acela de cărămidă și bolovani pe care l-am privit împreună cu atâta bucurie și speranță și în fața căruia ne-am făcut, pentru prima oară, planuri împreună?

«Vom avea, în sfârșit, un loc al nostru, numai al nostru, în care ne vom iubi cât va fi ziua de lungă», așa ne-am spus atunci.

Aveam amândoi lacrimi în ochi și planuri multe. Pe vremea aceea, eu eram doar un neisprăvit, abia ieșit de pe băncile facultății, fară scop și fară cale în viață, dar cu multe visuri și cu multă încredere. Am reușit să ne vedem visul cu ochii. Apartmentul nostru cu perdele lungi la ferestre și draperii groase pe care le trăgeam de fiecare dată când era nevoie. Apartamentul nostru în care nu trebuia să facem niciodată curat. Mai ții minte bucătăria imensă cu insulă pe mijloc? N-a  trebuit niciodată s-o folosești. Mâncarea ne era adusă în fiecare dimineață și lăsată în fața ușii. Mai ții minte gustul sosului de roșii condimentat de pe degetele mele? Sau supa cremă de  broccoli sorbită din boluri albe, imaculat de albe, pe care, după ce le goleam, le lăsam, împreună cu toate celalalte vase, în fața ușii? Cineva se ocupa să le strângă. N-am ținut niciodată să aflu cine.

Eram împreună și asta era mai important decât orice.

Draga mea, te-am iubit mai mult decât orice. Asta trebuie să înțelegi. Cu asta trebuie să rămâi. Trebuie să înțelegi că toate aceste lucruri frumoase mi-au ținut sufletul încins o mare parte din viață. Cea mai frumoasă și mai importantă parte din viață.

Spre sfârșit, însă, încet, încet, a început să devină totul din ce în ce mai întunecat. Nu mai puteam să trăiesc fără soare. Fără nori. Fără flori și fără munții care se zăreau odată în zare. Nu trebuie, în nici un caz nu trebuie să mă judeci. Știu că ți-a fost greu după. Nu vreau să-mi imaginez durerea din sufletul tău când ai aflat. Am dorit să fie cât mai discret posibil. Am așteptat să se aștearnă întunericul ca să o fac.  

Atilla

Steluța împăturește scrisoarea și o pune, cu grijă, la loc în sertarul de sus al comodei. Îi lipsește atât de mult Attila în ultima vreme…

De când s-a dus el, parcă nu și-a mai găsit locul. După Marea Revoltă, s-a mutat din oraș, în satul  bunicilor. Acum locuiește într-o casă mică, cu două camere nu foarte înalte, o bucătărie și o baie. Are și o mică grădină în spatele casei, în care cultivă pătrunjel și multe flori. După Marea Revoltă, satul s-a umplut din nou. Înainte de Marea Schimbare, mulți plecaseră la oraș, cu gândul la o viață mai bună. După, s-au întors aproape toți. Au urmat apoi vremuri grele, în care totul era dat la rație.  Și făina, și uleiul, până și pâinea erau la rație. Carne mâncau doar cei care știau să se descurce. Nimeni nu putea spune cu mâna pe inimă dacă ar fi fost mai bine pe vremea Comisiei. Pe vremea aceea măcar aveau un acoperiș deasupra capului asigurat și nu trebuiau să-și facă griji pentru ale gurii. După ce a căzut Comisia, a început haosul. Oamenii au început din nou să pună deoparte pentru vremuri grele și să se roage pentru viitorul lor. Până într-o zi, când, pur și simplu, n-au mai putut îndura și s-au răzvrătit din nou. Gurile rele spun că-n spatele Revoluției tot Comisia se afla. Dar nimeni nu știe cu adevărat cine face și desface. Cert e că, după Revoluție e și mai greu, banul și-a pierdut valoarea și de lucru cu greu mai găsești.

– Să fi trăit azi Attila, să vadă ce s-a ales din toate visurile lui… Un morman de cărămidă și bolovani. Asta s-a ales. Asta și o nație de tâmpiți care a strâns din dinți ani de zile fără să facă nimic, după Marea Revoltă. Au strâns din dinți și au strâns cât au putut.

– Ei hai, Steluțo, nu mai învârti și tu atât în borcanul cu amintiri. Ce-a fost a fost și s-a dus. Capul sus și privirea înainte.

Stela pune ibricul pe foc și, imediat după ce apa începe să fiarbă, adaugă o linguriță de zahar și una de nechezol. Lenuța se foiește în fotoliu, în fața televizorului.

– Și ce-au rezolvat, Lenuțo? Au strâns toată viața la saltea, ca tâmpiții, că în CEC nu aveau încredere și apoi au murit într-un azil de bătrâni, uitați de toți. Salteaua aia a explodat, pur și simplu. Fix ca în visele lor. Praful s-a ales de toate. Îți spun eu, că eram de față. Imediat după Revoluție, când leul și-a piedut valoarea, au înnebunit cu toții. Și ei, ca mulți alții, și-au tăiat salteaua cu cuțitul și au numărat banii în fața mea. Plângeau și numărau. Șaptezeci de mii de lei și un pic. Le lipsea puțin să-și ia nenorocita lor de Dacia galbenă cu număr de București. Nu era mai bine pe vremea Comisiei? Ce le-a trebuit Revoltă?

– Hai, Steluțo, nu te mai îndârji așa, că-ți creste tensiunea. Mai bine hai să-ți mai torn niste nechezol, și-ti pui tu câtă zaharină vrei, da? Și, dacă e să o spunem pe cea dreaptă, nici pe vremea Comisiei nu era perfect, hai să recunoaștem. Dacă nu era Gelu al meu să facă rost de iarbă din Dark Place, nu știu zău dacă aș fi rezistat să nu mă arunc și eu. Să n-ai nimic de făcut e la fel de mizerabil ca atunci când nu-ți vezi capul de datorii și trebuie să muncesti de dimineața până seara ca să le plătești. Dacă n-ar fi împins la extrem bunăstarea materială, Comisia n-ar fi căzut nici până azi. Ascultă la mine, că știu ce spun. Dar ce să-i faci, toți trebuie să murim cumva, nu?

– E adevărat că au fost și lucruri rele pe vremea Comisiei, că, dacă totul era bine, n-ar fi cedat Attila. Dar uite și tu ce vremuri trăim azi. Unii au ajuns la azil, alții și-au luat tălpășița și s-au dus pe la alții. Păi, ce să facă aici, Lenuțo? Să muncească pe o sută de lei până la adânci bătrâneți? Nu era mai bine pe vremea Comisiei, imediat după Marea Schimbare, când toți primeau o locuință decentă de la stat, și când zic decentă zic minim optzeci de metri pătrați de persoană, plus, la naștere, câte o sută de mii de lei pentru fiecare copil. Fiecare nou născut primea automat un număr de ordine pentru un apartament, pe care-l primea, când  împlinea 18 ani, să nu  trebuiască să stea claie peste grămadă cu părinții sau, și mai rău, cu bunicii. Nu era bine pe vremea aia, Lenuțo? Nu exista om pe pământul ăsta care să nu aibă tot ce-i trebuie. Și creșteau blocurile ca buruienile după ploaie. Alte vremuri, altă mentalitate. Că totul vine de aici, din capul fiecăruia.

Steluța își duce mâna la tâmplă și cade pe gânduri. Da, pe vremea Comisiei au trăit vremuri bune, nu le-a lipsit aproape nimic. Imediat după Marea Schimbare, toată lumea a trăit într-o euforie completă. Era clar că trebuia schimbat ceva. În ultimii ani, de când nu se mai construise nimic, la marginea orașelor crescuseră câmpuri de buruieni, oamenii locuiau în blocuri insalubre, claie peste grămadă. Toți visau la ceva mai bun, și uite, că într-o zi, se întâmplase. Venise Marea Schimbare și, odată cu ea, se înființase noua Comisie de urbanism și logică de construcție urbană care lansase programul “un apartament pentru fiecare”.

Atunci Steluța îl cunoscuse pe Attila. Fusese dragoste la prima vedere. Attila obișnuia să bea o bere în fiecare seară în barul pe care-l țineau părinții Steluței, la parterul casei lor, într-un cartier central din orașul de la poalele dealului. Acolo, la o masă de lemn cu două scaune maro așezate  de-o parte și de alta, acolo, în fața unui zid de cărămidă roșie, autentică, acolo se cunoscuseră Stela și Attila.

Attila era inginer constructor, făcuse facultatea la seral în capitală și revenise în orașul de baștină la începutul anului în care fusese înființată Comisia, imediat după Marea Schimbare. Era atunci nevoie de oameni pricepuți în construcții așa că Atilla n-a căutat mult și a găsit un post de diriginte de șantier pe unul din numeroasele șantiere de la marginea orașului. Comisia de urbanism și logică de construcție urbană pusese gând rău câmpurilor de la marginea orașului și le promisese locuitorilor orașului de la marginea dealului o locuință decentă pentru fiecare.

La bloc.

Creșteau blocurile văzând cu ochii, se umpluseră cu blocuri toate câmpurile, nici loc să arunci un ac nu mai era, străzile dintre blocuri erau atât de înguste încât abia de puteau încăpea doi oameni unul lângă altul. Dar blocurile erau frumoase, înalte, apartamentele erau spațioase și spațiile comune erau bine întreținute. Statul plătea femeile de serviciu regește, oricine își dorea putea să facă un curs de calificare de trei luni, în care să învețe micile secrete ale curățeniei.

Și blocurile continuau să crească.

De la atâtea blocuri, abia de se mai vedea cerul. Când se umpluseră ochi toate câmpurile cu blocuri, Comisia de urbanism și logică de construcție urbană decisese să extindă parcelele de blocuri în interiorul orasulu. Dărâmase toate casele și construise blocuri în locul lor. Așa se face că barul pe care-l țineau părinții Stelei fusese demolat și-n locul lui crescuse un zgârie nori, confort sporit, chiar lângă locul unde, pe vremuri, fusese Palatul Telefoanelor.

De când se înființase Comisia de urbanism și logică de construcție urbană, telefoanele dispăruseră, înlocuite fiind de mici dispositive electronice implantate în umărul fiecărui locuitor al orașului. Nu fusese nevoie de multă muncă de lămurire a populației, micile cip-uri fuseseră acceptate imediat, considerate fiind ca un semn clar al progresului și al schimbării. Oamenii erau din ce în ce mai fericiți, nu mai aveau grija zilei de mâine.

Stela și Attila erau și ei fericiți. Între timp se căsătoriseră și, cu ocazia acelui fericit eveniment, primiseră cadou din partea Comisiei cinci sute de mii de lei și un apartament nou-nouț, într-un bloc turn construit pe locul în care, pe vremuri, era o piață.

Ca să satisfacă nevoia de locuințe a populației, a fost nevoie de foarte multă forță de muncă. Din acest motiv, Comisia de urbanism și logică de construcție urbană a creat lista meseriilor care nu mai contau și oamenii au fost îndemnați să se reprofileze pe orice meserie din domeniul construcțiilor. De la cărător de moloz, până la architect, oricine era binevenit.

Cei care refuzau să se reprofileze, trebuiau să-și justifice alegerea singuri, în fața Comisiei. Puțini erau cei care reușeau să pledeze în mod convingător de unii singuri. În general răspunsul era “nu” și, pentru că erau considerați drept nerecunoscători față de efortul de reabilitare comun, erau trimiși pe șantierele din oraș ca simpli cărăuși. În ceea ce privește restul meseriilor dispăruseră aproape toți avocații, medicii, bancherii, vânzătorii din supermarketuri și preoții. Oamenii o duceau bine, nu se mai îmbolnăveau, nu se mai confesau, oamenii nu mai aveau nevoie de credite și de aprovizionarea zilnică, nu mai aveau nevoie să-și facă griji, nu mai era nevoie nici de reprezentanți legali care să le reprezinte drepturile, de drepturile lor se ocupa Comisia.

Multă vreme a fost bine, liniște și îndestulare. La un moment dat, însă, blocurile au devenit atât de dese încât au dispărut de tot străzile, grădinile și parcurile. Cerul a devenit, încet, încet, o amintire. Din cauza întunericului, oamenii au devenit depresivi și au început să aibă tendințe sinucigașe. Pentru că nu mai existau medici, nu a mai avut cine să-i trateze. Pentru că nu mai existau preoți, nu au mai avut cui să se confeseze. Și astfel a apărut Marea Molimă.

În fiecare zi se înregistrau sute de sinucideri. Oamenii se aruncau cu zecile de la balcoane. Pentru că nu mai erau câmpuri disponibile, morții erau arși pe terasele blocurilor turn. Mii de oameni participau la sute de priveghiuri în fiecare zi. De acolo, de sus, de pe terasele blocurilor turn, încă se mai vedeau munții. Comisia a trebuit să intervină și să limiteze numărul celor care puteau participa la un priveghi. A trebuit să închidă balcoanele cu lacăte și a trebuit să pună zăbrele la ferestre. Atilla a fost printre primii care s-au aruncat. Etajul zece, apartamentul patruzeci. O sută șaizeci de metri pătrați întunecați. Steluța nu reușise să aprindă nici măcar o lumânare, acolo, sus, pe terasa de la ultimul etaj bătea vântul mult prea tare.

Apoi a venit Marea Revoltă. Oamenii n-au mai putut rezista blocurilor și au ieșit în stradă. Au cerut zile întregi dărâmarea blocurilor, până ce Comisia a cedat.

Stela pune ibricul pe foc, să mai facă o cafea, apoi își șterge lacrimile, să n-o vadă Lenuța. Apoi se ia curentul. Lenuța se caută prin buzunare de o lumânare, o aprinde și o pune într-un pahar. Toți au o lumânare și un chibrit prin buzunare. În ultima vreme se tot ia curentul. Stela oftează și se așază pe canapea, lângă Lenuța,

– Da, măi Lenuțo, am trăit vremuri grele. Un morman de căramidă și bolovani, asta am devenit. S-a dus naibii totul de când au desființat prin decret, blocurile.

Apoi se arde cipul și se face liniște.

Pe Daniela o găsiți toată aici.

Și tu poți scrie pe Catchy!🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Când relația este de fapt parteneriat domestic

Fugi, inimă, fugi!

Apa rece a amintirilor

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro