Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Un sărut nu e nici promisiune, nici contract

17 November 2015

felix 2– Nu vom şti niciodată – mi-a spus, atingându-mi mâna a regret. Plângea, dar nu m-a lăsat să văd; am simţit pentru că eram, de mult, în mintea şi sufletul ei; ne eram. Prima lacrimă atârna de rama ochelarilor de soare şi în fereastra-oglindă a catedralei părea diamant neşlefuit, de Diavik. Pantofi roşii. Primul pas de plecare a tunat pe marmura Breccia, aşa cum pulsul îmi spunea, ca de mult, „odată noi”. „Nu o lăsa”, mi-a răsunat continuarea. „Dă-i libertatea alegerii”, mi-a spus încrederea… Îi urmăream şuviţele aur-grâu ce-i mângâiau umerii goi la care visasem – la care mă făcuse să visez, prin zăpezi, prin revolte, prin ape azurii de Mediterana, prin camere şi clipe furate din vis.

….

Vântul sufla tăios, aşa că nu am putut decât să ne strângem unul în altul, cât mai „detaşat” cu putinţă; când am putut noi să fim detaşaţi?

– Un sărut nu e nici promisiune, nici contract. Nu te-a făcut a lui, aşa cum tu nu l-ai prins mai mult decât în acel moment. Ai învăţat asta, forţat, prin mine, dar fără mine. Te aşteptai să te alung, te-am primit cu braţele deschise mai larg.

cuplu fericit

– De ce nu mă alungi?

– Mai ştii cum visam?

– Ştiu că am jucat, dar m-am jucat, şi pe tine la fel, dar…

– Taci. O dată în viaţa asta, simte şi fă ce simţi! Păstrează-mă aşa cum m-ai închipuit. Nu sunt altfel. Ai crescut, copilă. I-am luat mâna dreapta în ale mele – una dedesubt, una mângâindu-i antebraţul, modelând; capul i-a ajuns pe umărul meu.

– De ce te opreşti? Ştiu că vrei, acum ce te mai reţine?

– Refuz să te sărut ca să şterg, nu sunt vindecare, sunt împlinire. Îţi doreşti? Fă-o tu.

– Păi, ştii…

– Când nu am ştiut?

Dorinţele mele împlinite, de ea, cu altul, încă mă ardeau. I-am spus atunci că totul e bine – şi a fost; îi părea ciudat, era confuză că eu, cel care o sorbea prin linii curgând de la unul la altul şi între noi, prin zvonurile gândurilor şi cuvintele spuse cu îngrijorare faţă de reacţia celuilalt, am avut atitudinea de acceptare, chiar de încurajare. I-am spus „hai la nani, împreună, că demult” – împreună separat, în dorinţe, niciodată în real.

– Hai la plimbare, va trebui să înţelegi.

Mâna ei încă ezitantă mi-a cuprins două degete, iar ochii i-au coborât spre genunchii de o rotunjime neobişnuit de perfectă.

– Aş fi vrut să fie altfel, ştii?

– Nu pot şti, m-ai alungat; sau, m-ai păstrat fără a mi te da.

– Da. Pentru că m-ai salvat. Şi tu ai făcut asta pentru mine.

– Nu ştiu asta

– Ştiu că nu ştii. Credeai că te-am luat sub aripă, că numai eu te ajut? – zâmbetul de care mi-era dor a început să înflorească sub părul ce-i acoperea faţa, ascunzându-i trăirile de ochii neformaţi; eu ştiam că în acel moment era fericită. De atingere, de comunicarea-simbioză pe care o trăiam, ca în dorinţele neîmplinite şi în scrisorile netrimise.

– Ai trăit vreodată o iubire aproape… religioasă?

– Am trăit vreodată o iubire? Pieptul i s-a ridicat şi lăsat, într-un oftat prelung, aproape înăbuşind plânsul. Ochii ei verzi mă priveau „te rog, spune-mi că da, spune-mi că ce am trăit cu el, cu alţii, nu a fost doar în minte, nu-mi frânge realitatea mea”.

– Realitatea ta e singura valabilă.

– Fir-ai tu! Nu mai vorbi ca pentru public!

– Shhh, de ce te revolţi, fiinţică? Hai, du-mă, învaţă-mă.

– Eu pe tine? Păi…

– Da. E timpul pentru reflux. Şi trebuie să-ţi spun. Mâinile mele i-au cuprins obrajii ce încep să ardă de teama a ce urma să audă – „să nu mă răneşti”.

– Să rămâi om frumos. Să te faci o femeie superbă. Să ajungi om – punct. Să mergi pe drumul făcut de tine şi atât – cu fiecare cuvânt mâinile i se strângeau una în alta, iar ochii îi trădau teama şi nedumerirea, aşa că i-a acoperit cu ochelarii. Să… împarţi fericirea cu ambele mâini, aşa cum o faci acum.

– Hei, sună a despărţire. Știu că nu e, dar sentimentul e… uf…

– Nu am spus niciodată că va fi uşor.

Fără să-mi dau seama, ajunsesem în catedrală. Singurii calzi eram noi, o fată îngenuncheată plângea rugânduse, într-un colţ. În rest, pustiu

….

– Nu vom şti niciodată…

….

Ajungând la o distanţă „sigură” a făcut, încet, o piruetă, iar mâinile şi le-a dus la piept, într-un „te iubesc” nerostit şi neacceptat. „Rămân al tău”, i-am transmis, fără a fi sigur că o mai văd altă dată.

Felix Cuceanu



Citiţi şi

După ce am făcut primul pas în afara zonei de confort, am avut parte de una din cele mai bune partide de amor din viața mea

„Un desert bun”

Ce ai tu, nu mai găsesc în altă parte, ce am eu, tu știi de mai găsești, dar…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
3,017 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro