Uraganul Nina și gustul de-acasă

Alexandru Chiran

27 May 2016

Alexandru ChiranIstorioara asta mai de mult îmi tot dădea târcoale s-o povestesc pe îndelete, iar eu mă codeam să mi-o asum și s-o dau în vileag. Mai știu și eu de ce? Poate din jenă sau pudoare masculină, fiindu-mi prea intimă. Unde mai pui că o parte din protagoniști mai sunt încă pe lume și, citind întâmplător, s-ar putea să-i stânjenesc.

Azi, însă, las totul la o parte și – la îndemnul Marusiei, prietena Otiliei – îmi iau inima-n dinți ca s-o depăn așa, pe despuiatelea. „À la nude”, cum s-ar zice.

Așadar, pe terasa Cazinoului constănțean, pe la sfârșitul unui august blând, seara, în atmosfera umed-sărată cu miros tipic de alge, așteptam ospătarul să ne aducă scrumbiile de Dunăre la grătar, mămăliguța și Aligoté-ul potrivit la pește. Destul de obosit (de fapt, obosit tare!), cu cei doi colegi de slujbă din alte județe, comentam amarnic, cu sudalme și revoltă, umilitoarea ședință de analiză a Departamentului Agriculturii de Stat, organizată de data asta într-o stațiune de pe litoral, la capăt de sezon.

Și iată că, în toiul discuției încinse, numai ce-l aud pe Ilie, cel din fața mea:

– Sandule, ia oprește-te puțin! Mi se pare mie, parcă te strigă cineva în spate.

Mă răsucesc și, în penumbra ciuruită a unui arțar, văd siluetele a două doamne aparent necunoscute. Una dintre ele îmi făcea semne, strigându-mă pe nume. Deranjat de lumina orbitoare a neonului, mă apropii de ele, oarecum nedumerit. Se vedea limpede că sunt în dificultate și atunci, pe loc, m-a ajutat ea, cu o nuanță de reproș binevoitor.

– Deci așa, dom’ doctor, am ajuns s-o trăiesc si pe asta! Chiar atât de mult m-oi fi schimbat în douăzeci și doi de ani, încât să nu mă recunoști? Dragul meu, eu ți-aș recunoaște vocea și după o sută de ani! Hei hei! Kir hiatre, (domnule doctor – în macedoneană), păi să nu-ți trântesc un „Coño carajo”?

Mi-a fost destul. Am țâșnit și-am strâns-o în brațe.

– Nina! Tu? Nu cred, nu-i adevărat, visez! Iartă-mă, neonul, nu te vedeam clar în umbră. Cum aș putea să nu te recunosc?

O sufocam, sărutându-i obrajii. S-a lipit molcuță de cămașa mea. Surpriza atât de mare ne-a scos pe amândoi din realitate. Din decolteul bronzat, aroma de lapte prospăt călduț, cu unda discretă de parfum fin, îmi dublau fiorul răcoros al serii marine.

M-a prezentat prietenei sale. La repezeală, i-am spus ce-i cu mine la Constanța și că urma să plec peste două zile. La rândul meu, am aflat că ea lucrează în port, că soțul vaporean e pe ne-acasă cu lunile, băiatul lor, într-a noua, plecat  în tabără la Bușteni. Dezmeticită, îmi declamă șmecheros:

– Vrăjmașii ne sunt împrăștiați, eu cu Perla am pornit în vâjâială, la vânătoare de sclavi. Uite, azi avem o seară mănoasă. De cinci minute am agățat unul baban!

Am râs toți trei cu poftă. După care, schimbând registrul, am auzit-o amenințând, aproape șuierat:

– Aaa, nu, dom’ doctor! Nu cumva să crezi că de data asta scapi așa de ușor! Doar n-am să mai aștept alți douăzeci de ani să ne-ntâlnim și totul să treacă așa, c-o îmbrățișare ofițerească din galopul calului, fără să clarificăm „chestia” aceea rămasă neexplicată! Cred că, după atâția ani, avem multe a ne spune, mai ales eu. Extraordinar ce coincidență! Perla, uite, dumnealui e domnul doctor de care ți-am povestit. Ia depune tu mărturie cinstită că l-am recunoscut după voce!

Perla, uitându-se cu interes la mine, a încuviințat zâmbind, parcă mirată… Și, pentru „ăstă”, atâta zarvă?!  După care Nina, decisă:

– Hai să nu pierdem timpul, că-i scump. Ai aici numărul meu de telefon – de la serviciu și de acasă. Parcă ziceai că pleci poimâine? Hmm, mai vedem!

M-a fixat printre pleoapele îngustate, flexând ușor glezna stângă în baretele albastre ale sandalei elegante. Îi cunoșteam bine ticul.

– Acum te lăsăm, că te așteaptă colegii la masă. Sper să mă suni mai târziu!

Cooperanți, mai tinerii mei colegi au priceput de ce e musai să scurtăm cina.

În camera hotelului, tolănit pe pat, citesc cartonașul luxos al cărții de vizită: Dr. Nina S… Inspecția Vamală port Constanța… telefoane… adresă etc. (în română și engleză).

Nehotărât, priveam spre noptieră la discul argintiu al telefonului. Și, deodată, „globul magic de cristal” m-a aruncat în ceața vie a amintirilor.

Anne Magill

©Anne Magill

…Primul meu loc de muncă.

Eu, medic veterinar nou-nouț, la douăzeci și patru de ani, ferchezuit, veneam din centrul tumultuos al Aradului, tocmai în îndepărtata Dobroge, la Gostat-ul „Donca Simo” din Mihail Kogălniceanu (azi, marele aerodrom). Am decis să nu locuiesc în comună, ca omul normal, ci la o fermă depărtată, undeva la câțiva kilometri, în câmp. Nu-mi erau prea clare motivele pentru care mă izolam cu atâta înverșunare. Mă zgândărea un fel de masochism capricios, o încercare meschină să-mi schimb viața de orășean răsfățat, dându-mă prematur îmbătrânit, blazat, parcă sătul de toate. De prea bine. „Un văcar școlit, supărat ca proasta pe satul profan”! Habar n-am. De fapt, se învolburau mai multe aiureli în suflețelul meu. Dar, dintre toate, mai persuasivă fusese dragostea chinuitoare între mine și Iulia, colega mea din București.

Ne-am întâlnit la practica studențească din Șimleul Silvaniei, ea în anul patru la București, eu în anul trei la Arad. Toate împrejurările ne-au fost favorabile ca în patru săptămâni să luăm  foc și, fără pic de remușcare, să dinamităm împreună șubreda ei logodnă. Au urmat aproape trei ani de jar, cu hărțuieli epistolare, o accelerație necontrolată în ciclotronul îndrăgostiților! Jaf sentimental, de a știut tot natul colegilor din ambele tabere în ce hal de brambureală ajunseserăm. Iulia a rămas asistentă universitară la București, eu am mai târâit brâul studenției încă un an.

Și ce-mi veni mie așa, dintr-o dată, să mă simt pe atunci frustrat, suspicios, gelos fără motiv, cu tot tacâmul de gărgăuni în cap, ca s-o rup eroic, eu primul. O tâmpenie imposibilă. Am ajuns să mă ascund nesincer de scrisorile ei înnebunitoare, sperând pervers în uitarea pe care, în fond, nici nu mi-o doream.

Şi uite așa, odată ajuns la ferma Flacăra, la vrerea și ambiția mea prostească, ex abrupto, viața mi-a devenit aspră, însingurată, chiar anostă. Sufeream în tăcere. O mai colorau doar munca interesantă – la început de carieră – și chefurile monstruoase cu băieții de pe șantierul de construcții. Aceștia îmi finisaseră o locuință muncitorească, devenită în scurt timp – clubul nostru de noapte. La mine se adunau băieții ca să încingem tablele, să fumăm nebunește, să pilim zdravăn și, amețiți, să cântăm d-alea porcoase…  La capitolul ăsta eram neîndemânatic, clar eram premiul doi. Se vedea de la o poștă că nu-s de-al lor, oricât mă străduiam să-i imit, să cânt cu ei lăutărește cântecele de ocnă. Dar mă tolerau, că-s doctor tânăr, primitor și am bunăvoință să învăț jargonul buruienos al șantieriștilor.

Șeful lor, brigadierul tehnician Gică Broască, bun cântăreț, era o figură de zurbagiu obraznic și gălăgios. El dădea tonul măscărilor de cartier. De fiecare dată, încheia bairamul cu acelaşi refren cântat cu năduf:

– Să moară Veta, să moarăăă/ Că n-a venit sâmbătă searăă!…

Și, spre mine, cu ochii sticloși, înroșiți de băutură:

– S-o vezi, mă doctore! Veta face cât trei bacalaureate d-a tale! Auzi, șefu’? Să-i bei șampanie din… (uf, mi-e și rușine să scriu ce zicea!) Lux femeie! Așa ceva nu pupi tu în tot Aradul ăla al tău!

Eu, să-l mai domolesc, îl aprobam prefăcut:

– Așa-i mă, Gică, Constanța-i Constanță! Port. Dar și-n Arad, să vezi gaștoniile mele pe Corso… mișto, frumoase, suple și atrăgătoare, ca ondinele din mare!

Și tot Broască dădea ordinul  de plecare către Neacșu, Stanciu și ceilalți:

– Roiu’ la soileală, stropi-v-aș mintea de capsomani bețivi! Destul! Doctorul e obosit, trebuie să se odihnească, să-și viseze „combinele lui de pe mare”!

Ei plecau, eu a doua zi zăceam muribund în pat. Nu țineam la fumat și băut porcește.

Livid, o așteptam pe Nina, tehniciana mea, să vină cu fiola de cofeină și cana cu lapte proaspăt muls, pentru revitalizarea păcătosului.

Nina, „domnișoara tehniciană” cum i se spunea în fermă, era o fată la vreo douăzeci de ani, zveltă, șatenă cu ochii negri și câțiva pistruiași zvârliți la nimereală pe pomeți.

N-aș zice grozav de frumoasă, dar foarte isteață, receptivă și uimitor de inteligentă. Știa și făcea tot. De loc de pe la Topraisar, venise de la școală direct în fermă, cu vreo doi ani înaintea mea. Serioasă și harnică, s-a impus între atâția bărbați, dobândind în scurt timp ascultare și respect.

La început, o cam hârjoneau sorbind-o din ochi băieții de pe șantier, până ce l-a sictirit pe unul, de-a fost lăsată definitiv în pace. Profesional mă ajuta enorm, dar am dibuit-o cum, pe furiș, îmi urmărea mișcările și viața.

Așa se face că, după un chef înfrățit cu moartea, pe la prânz, aplicându-mi tratamentul de rutină, m-a luat ferm, cu o autoritate surprinzătoare. Casație, nu alta:

– Dom’ doctor! Vă spun ceva serios! Broască și haidamacii lui, din Ana Dolchioiu (vestit cartier din Constanța), în scurt timp vă termină. Uitați-vă-n oglindă, cât de frumos arătați! Nu sunteți din rasa lor, ce Dumnezeu! Păcat de tinerețea și toată școala dumneavoastră! Gata! Nu mai aduc la pat cofeină și lapte cald, fie ce-o fi! Și-o să vedem cum se termină!

Eu, sleit, cu moacă de faraon în sarcogfag, o zăream ca prin sită.

Stătea rezemată de tocul ușii, flexând glezna în cizmulița albă de cauciuc. M-a uluit. Pluteam în decor, simțindu-mă luat drastic la rost și, totodată, protejat de o fetișcană gureșă, căreia părea că-i pasă de mine.

Tăceam mâlc, vinovat, fără replică. Cu glasul domolit, a continuat:

– Și acum vă rog să mă lăsați să locuiesc aici, în a doua cameră, lângă bucătătie, că și așa o sobă le încălzește p-amândouă. Știu eu bine c-o să clevetească lumea, dar să nu vă pese. Lăsați că pune Nina lucrurile la punct și vă asigur că va fi bine!

Uite, dom’le, de unde sare iepurele! Nu-ți aduce anul ce-ți aduce ceasul! Strofocat, sorbeam laptele călduț și nu-mi venea a crede urechilor.

Nina și-a aranjat gospodărește camera și bucătăria, cu lucruri aduse de acasă. Viața mea s-a schimbat radical. Precis c-a ținut și o conferință de presă cu constructorii, de nu i-am mai văzut pe la mine.

Într-o zi, obrăznicătura de Broască mă ia subțire:

– Auzi, doctore?! După ce te mai saturi și tu de tivit și scoți capul din juvăț, dacă ți se face de-o tablă, vii tu la ogeag la mine. Cică la „voi”, se zice că aducem prea mult noroi în casă!

Rânjind parșiv:

– Ce mai! De la o vreme, om te făcuși! Casă, masă, regulat. Deh! Noaptea pui și tu casmaua pe blăniță, la călduț, la igrasie, nu ca mine, de luni până sâmbătă pe peria de ghete sub pătură!

– Nu fi câine, Gică! Nu e mă, ce credeți voi! gândeam.

Dar cui și ce, pot să-i explic.

Ar fi multe de povestit despre Nina. Era Omul Meu De Aur, îmi purta de grijă, iar eu, pentru toate astea, o răsplăteam trudind la șlefuirea ei.

Odată, nu știu în ce context, i-am spus în glumă că mă făcea să mă simt un Pygmalion.

Curioasă:

– Ce-o mai fi și ăsta?

I-am răspuns cu prudență:

– A, e o chestie dintr-o întâmplare interesantă, mai lungă, cu siguranță ai s-o afli cândva.

Câteodată, rămâneam cu treburi, mai mult timp pe sector. Nina mă căuta. O auzeam:

– Azi am lucrat destul, mai mergem și pe acasă, la odihnă?

Pentru  mine, „acasă” avea o rezonanță  deosebită. Atunci, acolo, în câmpul cu miriști lungi și liziere de oțetari, acest „acasă” cu ea era locul miraculos în care uitam de toate. Seara, o așteptam să vină cu ceainicul și pâinea prăjită, să rămână până noaptea târziu ca să povestim despre orice. Cu tact și răbdare, cât mă pricepeam și eu, o îndrumam cum să se poarte – mai distins – în societate.

Era curioasă, diligentă și băga repede la cap. Dar, mai ales, îi plăcea să-i citesc din cărțile de la bibliotecă.

Ea povestea frumos, cu vervă, despre viața macedonenilor „fărșeroți” sau „cipani”, întâmplări haiducești auzite de la maică-sa, învățătoare macedoneancă.

Așa se face că într-o seară, până spre dimineață, i-am citit Gran Canaria. Întreg romanul lui Cronin. Învingându-și oboseala, mă asculta neclintită. Pe alocuri mă întrerupea ca să-i explic.

– Tot aud asta: Coño carajo a Mamei Heminguei!

-O ocară de-a  ei, pe spaniolește. Un fel de „Stropi-ți-aș mintea!” de-a lui Broască.

Râdea și, cu sinceră admirație:

– Vai, dar câte mai știți dom’ doctor, cum se cunoaște că ați fost la facultate!

Crăciunul l-am petrecut împreună.

Primul meu Crăciun departe de ai mei. Pentru Nina, la fel, fiindcă nu s-a îndurat să mă lase singur. Am simțit că o face din devotament și cu sinceră plăcere. S-a îmbrăcat cu ce avea mai frumos și m-a invitat să ajunăm împreună în camera ei aranjată de sărbătoare. Tare m-a înduioșat! Moș Crăciun mi-a adus o pereche de colțuni groși, înveliți într-un splendid fular vișiniu, tricotate de maică-sa. Ei i-a adus cele trei volume ale lui Lucio D’Ambra, „Trilogia vieții în doi”.

A fost o noapte… unică în misterul și noblețea ei.

Am stat amândoi la masă, la început tăcuți, un pic stingheri. Dar după ce căldura sobei și vinul de Ostrov ne-a îmbujorat, vorbele și gândurile s-au împletit spontan, nestăvilite. Simțeam atunci (câți nu simt asta!) că doar noi doi am fi pe lume.

Într-un târziu, am rugat-o să cânte o colindă. Avea vocea modulată, cu inflexiunile acute ale dobrogencelor neaoșe. Mi-a cântat cu dedicație galeșă – „numai pentru dumneavoastră”, o colindă veche macedonească. Melomanul din mine a simțit incantația în gamă pentatonică, ca pe o melopee păgână. Neînchipuit de nostalgică. Transpus, vrăjit de glasul ei, mă jucam cu firimiturile de pe șervețel. Cât timp o fi trecut? Am tresărit când m-a întrebat:

– De ce v-ați întristat, dom’ doctor?

După câteva clipe, i-am răspuns zâmbind amărui:

– Nu sunt trist… mă gândeam, doar…

Țintiți spre mine, irișii ei negri mă iscodeau:

– La ce?

– La multe, Nina, stai să le-adun. Uite, la glasul tău și la colinda asta fascinantă… la mine… la viața noastră aici… și, mai ales, la norocul providențial de a te fi găsit tocmai când mă simțeam atât de singur.

A tăcut și ea, căzută pe gândurile ei – probabil altele decât ale mele. Fără ca eu s-o mai întreb „la ce?”.

În căldura camerei, lângă tulpina oțetarului ruginiu împodobit cu fâșii de staniol și vată, m-a cuprins toropeala.

La ferma din câmp, în noaptea acelui  Ajun, am rămas doar: Șeremet – paznicul, Nina cu mine și țiuitul Crivățului, din când în când, la cercevelele ferestrei.

Zilele și nopțile noastre se scurgeau egal, netulburate, fară a ne da seama cât de mult ne apropia armonia unei alianțe sufletești de netălmăcit.

Pe la mijlocul lui ianuarie, Nina a intrat voioasă în dispensar:

– V-a adus poștașul o scrisoare din București, am pus-o în cameră, pe masă.

Zvâcniturile repezi din piept mi-au pornit semnalul de alarmă. Din ușă, nerăbdător, mă uitam la plicul galben alungit, atât de cunoscut și atât drag. Îți spun că, pentru un plic ca ăsta, vara trecută am bătut cu picioarele andezitul șoselei, de la Poieni la Huedin, zeci de kilometri, fără pic de oboseală. Acum citeam cu nesaț rândurile aplecate spre stânga, până le-nvățam pe de rost. Retrăiam frenetic studenția și tot ce era al Iuliei și al meu, între Bucurerști și Arad, Șimleul Silvaniei, Grădina Botanică, Cireșica și cămăruța ei privilegiată cu un singur pat, din căminul studențesc al fetelor. Toate, ca un vis care dispare dimineața și repede închizi ochii ca să nu-l pierzi.

Cu foile în mână, priveam  tavanul, neavând niciun răspuns la întrebările ei provocatoare:

-… De ce fugi de mine? E prea târziu! Știi bine că am să te găsesc oriunde te-ai ascunde. De câte ori să-ți spun că numai noi doi ne-am făcut-o, iar acum nu mai avem nicio scăpare? De ce n-am alergat atunci, noaptea, în curtea facultății, să mă agăț de pulpanele pardesiului tău? Te-aș fi oprit, sunt sigură și, poate, la praznicul vieții rămâneam alături de tine, chiar de-ar fi fost și-n gaură de șarpe! De ce?!

Răvășit, noaptea i-am răspuns, iar scrisorile au început din nou să curgă.

Serile cu Nina, de la o vreme au devenit mai scurte. Scriam mult și ea a observat. Cred că a bănuit, dar – din orgoliu – s-a ferit să o arate. Părea indiferentă, respectuoasă și foarte amabilă cu mine.

Și totul a fost calm și bine, până la nenorocita aceea de noapte, că și acuma-mi vine să mă iau la palme. Nina n-a rămas până târziu, ca altă dată. Plecase de la mine dorindu-mi „noapte bună” cu o uitătură stranie care mi s-a părut provocatoare, pentru prima dată. M-au bântuit tot felul de întrebări și intenții. De fapt, toți sunt convinși că noi doi… de atâta timp împreună…  oare de când mă tot așteaptă, iar eu… ce fel de bărbat…?

În pijama, am apăsat hotărât clanța, pășind șovăitor în camera ei, spre pat. Nu dormea. Fără să întrebe, s-a mișcat zgomotos, ca și cum m-ar fi așteptat pe tăcute, să vin lângă ea. Încurajat, am încercat să-i mângâi mâna, cu speranța că-mi va răspunde firesc. Lecție cunoscută. Și-a tras mâna, lipindu-se cu spatele de perete, în apărare. Tremura. I-am auzit scâncetul, ca pe piuitul unei păsări rănite:

– Lăsați-măi, dom’ doctor! Lăsați-măi! Sunt fată mare. Cinstea de fată și școala sunt toată averea mea! Suspina dureros, înghițindu-și lacrimile.

Inert, cu mintea și sufletul împietrite, realizam vag drama acelui moment ticălos. Mă convingeam cu rușine că nu e decât un vis urât, un coșmar de-al meu. Am să mă trezesc! Sunt acasă la Arad, elev la Moise Nicoară, iau servieta și mă duc la liceu cu lecțiile învățate. Sau coșmarul cu teza la română. Când ora trecea iar eu, bâtă, nu scriam nimic… am să mă trezesc…

Și totuși, trăiam o crudă realitate pentru care, brusc, mi-am amintit de povețele doamnei Nelly. De m-ar vedea sau ar afla doamna, cât de aspru m-ar dojeni!

Doamna Nelly era decana înțeleaptă a „Academiei” fetelor frumoase și libere de pe strada Florilor nr. 17, în zona Pieței Romane a Aradului. Acolo, o parte privilegiată a elevimii din cursul superior al liceelor de băieți (pe atunci, de la primară până la facultate, băieții erau separați de fete), după ce li se schimba vocea și le apăreau tuleiașii sub năsuc, apuca să învețe temeinic secretele dragostei trupești.

„Academia”, cum o numeau generații de elevi arădeni, era o școală curată, sănătoasă, profesionistă, cinstită și fără pile, în care doamna Nelly, exigentă, nu îngăduia băieții sub 17 ani. Nelly era o ființă aparte, delicată, foarte cultă și discretă. Nu dezvăluia nimic din viața ei, iar pentru acela ce imprudent se interesa, avea o vorbă:

– Dacă ai venit la mine să-ți povestesc viața, zic să te duci la Bobi sau la Cosana și o juma’ de oră ai să tot bocești pe banii tăi, înduioșat de trecutul ghinionist al curvelor!

Mai târziu, ajunsese la urechile mele (nu de la ea) că ar fi avut câțiva ani de filologie la Cluj.

Ultima dată, m-a oprit peste program, spunându-mi sfătos, prietenește:

– Crețule! În câteva zile, Willy va închide stabilimentul. Îl obligă decretul. Am să plec și eu. Mi-aduc aminte că erai într-a șaptea când ai venit la mine pentru prima oară. Te vedeam un copilandru mai vârstnic pentru anii tăi. Acum te-ai făcut un tânăr chipeș, copt și darnic în pat. Sunt mândră că eu te-am învățat să fii așa. Presimt că, în viață, vei fi îndrăgit de femei. Dar asta nu e totul. Pentru iubirea pe care ai s-o cauți, nu există școală. Nici eu n-am cum să te-nvăț. Ca să ajungi la ea, la iubire, calea e numai în tine. E ca talentul, pe care îl ai/ sau nu. Și, ca să  pricepi mai bine, îți spun. Să știi că noi, fetele, aproape toate, de când ne jucăm cu păpușile până apoi peste ani, ni-l făurim și-l așteptăm pe bărbatul viteaz, dar gingaș și inimos care, cu tandrețe, să ne alinte, să ne ocrotească, să ne pătrundă sufletul. Și, cel mai important, să ne convingă cât mai des că suntem unice si cele mai frumoase prințese din lume. Acelui bărbat îi dăruim iubirea, pentru el sacrificăm totul, câteodată și viața. La rându-i, doar iubirea lui ne va împlini cu adevărat. Împlinirea femeilor după primul copil născut, (cum se tot spune), nu-i decât o consolare de circumstanță. Te cunosc prea bine, de aceea  sper să găsești în tine cheia acestui lacăt divin. Și, să mai știi… ca să nu cazi în păcatul pentru care, mai târziu, din senin să fii pedepsit. Nu cumva, nesăbuit, să profiți de inocența  vreunei fete, amăgindu-i speranța. Decât – mințind hoțește – să fii primul, mai bine onest, să fii al doilea!

Am bâiguit, îndepărtându-mă ușor de pat:

– Iartă-mă Nina, te rog, iartă-mă! Mă simt atât de vinovat și-mi pare nespus de rău. Tot ce-aș vrea în clipa asta, e să NU fiu aici, lângă tine. Cred că și tu ai aceeași dorință.

Am mai avut puterea și îndrăzneala să-i mângâi obrazul umed, pe care nu l-a mai ferit.

Parcă de undeva, de departe, am auzit-o:

– Nu știu, nu.

Mult timp m-a urmărit îndoiala răspunsului ei aproape imperceptibil. Nu știu, nu.

Zilele care au urmat au fost grele, nu ne priveam, mă simțeam stânjenit și penibil. Oricât de târziu rămâneam la lucru, nu a mai venit să mă cheme acasă. Găseam ceainicul și pâinea prăjită pe masă. O așteptam. De câte ori îi auzeam pașii prin antreu, speram că va bate la ușă. Îmi lipsea și nu știam ce să fac. Nici scrisoarea adusă de poștaș nu mi-a mai fost o bucurie.

Iuliei îi răspundeam cu întârziere, neconvins, neinspirat, fără elan. Mă și miram că-mi mai scrie. Trăiam o stare confuză.

Când, într-o seară, după ce m-am dus la „ogeag” la băieți, să beau, să nu mai știu, a doua zi Nina a venit după mine să mergem acasă. Așezată pe scaun, cu privirea-i severă, m-a judecat:

– Nu începem iar cu Broască, fiola de cofeină și lapte. Avem altceva mai important de făcut. Și am să vă rog să m-ajutați! La toamnă dau la facultate, la medicina veterinară din București. M-am hotărât! Am vorbit cu ai mei și am tot ce-mi trebuie. Doar că timpul e scurt, dar voi învăța noaptea.

Fantastic epilog!

Aveam experiență, i-am explicat cum să învețe cu scheme colorate pe caiet. Tocea și reținea ușor orice amănunt. Am scutit-o de munca de teren, lăsând-o să învețe în dispensar. Era perioada când eu faceam ceaiul și pâinea prăjită.

Așa ne-a prins primăvara. Cu tocitul sonor în dispensar și cu trilurile săltărețe ale ciocârliilor pe câmpurile înverzite ale fermei.

S-a întâmplat pe la sfârșitul lui aprilie. Noaptea, m-am trezit brusc, speriat, cu fruntea transpirată și cu bătăile inimii din ce în ce mai repezi. După câteva episoade repetate, toate nocturne, doctorul Mihailidis mi-a pus diagnosticul de „distonie neuro-vegetativă cu determinare cardiacă”. A urmat concediul medical, întreaga vară, la Arad! Am înnebunit doctorii Spitalului Municipal de acasă pentru că, la douăzeci și cinci de ani, aveam toate afecțiunile citite de mine în tratatul de cardiologie al lui Iliescu.

Oarecum refăcut, toamna m-am întors la Gostat, dar pe Nina n-am mai găsit-o.

M-am mutat în comună și, după un an, am plecat și eu. Viața își depăna implacabil firul.

… Constanța – 1977, august, ora unu noaptea. Împlinisem patruzeci și șapte de ani. La primul apel, a ridicat receptorul:

– Alo, Nina, scuză-mă pentru ora înaintată. Ce faci?

De emoții, fără îndoială, întrebarea fusese absolut cretină.

– Așteptam, Sandu. De patru ore tot aștept să mă suni, să vin să te aduc la mine. I-am spus Perlei, pe drum. „Proasto! De ce nu l-ai întrebat la ce hotel rămâne?” Acuma cred că-i prea târziu. Mâine! Adică azi, că și pierdui noțiunea timpului, așteptând la telefon. Spune și tu, Sandu, ce întâmplare! Nu-mi vine să cred, să ne revedem, noi doi, tinereii de la „Flacăra”, după atâția ani! Și unde? Chiar aici, la Constanța. Extraordinar! Când am să-i povestesc Iuliei, parc-o văd ce figură va face!

Mă simțeam ca-ntr-un carusel. Nina, fata de la Flacăra, de la dom’doctor la „Sandu”… apoi „am să-i povestesc Iuliei”. Nina, Iulia. Am întrebat-o. Mi-a răspuns degajat:

– Vezi, ai plecat la Arad și nu mi-ai scris niciodată. De atunci, multe s-au schimbat. În anul patru, Iulia mi-a fost șefă de lucrări la București. Eram nerăbdătoare să văd ce va spune când va afla că am lucrat cu tine la Kogălniceanu. Îi făcea plăcere să vorbim despre tine și asta ne-a împrietenit. I-am povestit de ferma Flacăra, dar nu chiar  totul. La doctorat m-a ajutat enorm. Am fost și la ea acasă de mai multe ori, în Floreasca, pe Glinka la etajul trei, știi tu… Și acuma când mă duc la facultate trec pe la ea, la cabinet. Ne bucurăm.

Surprins:

– Ce coincidență! N-am știut. Niciodată Iulia nu mi-a spus că te cunoaște.

– Eh, n-ai știut tu multe, adică voi doi nu știți multe. De unde să știți că, datorită dragostei voastre, sunt astăzi ceea ce sunt. Erai tu plecat la Constanța, când i-am citit toate scrisorile trimise ție! N-am rezistat, curiozitate femeiască, păcătoasă. Cu scrisorile acelea, pur și simplu m-a strivit! Atunci mi-am pus în gând să fac orice ca să mă înscriu la facultate. Din anul întâi știam cine este. O vedeam înaltă, deșteaptă, cu prestanță între studenți, iar ea habar n-avea că-i cunosc slăbiciunea.

…Nina ciripea la telefon. Nu știam ce să-i spun. Era cu totul alta. Debitul verbal. Dialectul ei dobrogean se alterase, vorbea repezit ca bucureștenii.

– Taci, nu-mi spui nimic, poate nici nu mai ești?!

– Nu, Nina, sunt aici, te aud, dar crede-mă, sunt atât de surprins. Mai mult de-atât. Bulversat.

– Da, te-nțeleg, ai avut o zi grea și ți-aș spune ca atunci: „Mergem acasă, dom’ doctor, să ne odihnim?”  Îți amintești? Într-adevăr: e târziu sau devreme?! Nici eu nu-mi dau seama, Sandu. Câte amintiri… Aș vrea să știi că tu n-ai trecut palid prin viața mea, iar eu ți-am fost cu mult mai mult decât modelul pentru un Pygmalion perfect. Despre care urma să aflu mai târziu. Și mi-e un dor nebun de Flacăra! O singură dată aș mai vrea să te văd lângă mine, să-ți fac „un pitâ di viardzâ” (plăcintă macedonească cu brânză de oaie și verdețuri), să bem împreună două pahare de Ostrov și, pân’ la crăpatul zilei, eu să-ți citesc Doamna cu Garoafe. Cât de frumos a fost acolo! Sau poate că am fost, noi doi, atât de tineri? Promite-mi că azi se va împlini!

M-am gândit un moment și i-am răspuns:

– Nu știu, nu.

N-am fost ușă de biserică, nici cruce în sân nu am purtat. Atâta amar de timp, zile și nopți întregi pe drumuri, în locuri diferite și oameni… oameni mulți, bărbați și femei…

Prin hubloul micuț al avionului, urmăream cumulușii de vată plutind în crepusculul violaceu. Am apucat să scot cartea ei de vizită și s-o așez în dosarul cu acte.

Cine știe pe ce raft de arhivă al trustului mai zace și azi crâmpeiul vieții mele!

Plecasem cu o zi mai devreme, de frică să nu mă răzgândesc.

Peste uruitul motoarelor, cunoscutul anunț al stewardesei

– În câteva minute aterizăm pe aeroportul Satu-Mare… centurile de siguranță… comandantul aeronavei cu personalul navigant vă urează o seară plăcută!

O văd și azi, ca la trei anișori. După ce apăsam butonul soneriei, urma tupăitul repejor al botoșeilor Oticăi. Dincolo de ușă, o auzeam cum strigă bucuroasă:

– Tăticu’ a finiit! Tăticu’ a finiiit!

Îmbrățișarea Stelei, apoi celaltă, micuța Tina, căutând febril în bagaj ciocolată și gumă…

Personalul navigant vă urează o seară plăcută.

Ajunsesem acasă.

Aici găsiți un alt text scris de Alexandru, legat de această poveste veche.

Și tu poți scrie pe Catchy! :)  Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Oare are amicul dreptate?

Nu se moare din dor

Pe-tro-ne-la: „E foarte frumos să fii femeie”

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
5,182 views

Your tuppence

  1. Miki / 21 June 2016 19:06

    Banel, conlocuitorule! Draga, cum sa-ti spun eu ca sa intelegi mai bine, neam din neamul tau de-a lungul timpului, au cam fost sub ocupatie…otomana, si nu numai 🙂 , de asta vrand-nevrand au o personalitate de lipitoare, fie de cate un contract cu statul, fie cu altele. Lasand toate astea la o parte, am o curiozitate mai aparte si mai colorata…asa ca tine. 🙂 Ma-ta cea inapoiata, te-a circumcis, draga? 🙂

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Banel / 28 May 2016 15:12

    Hidden due to low comment rating. Click here to see.

    Poorly-rated. Like or Dislike: Thumb up 0 Thumb down 6
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro