Pare că mă urmăreşte. O întâlnesc pe stradă, în diferite zone ale oraşlui. O văd la evenimente, la teatru şi o dată am zărit-o (sau poate mi s-a părut, totuşi) chiar în holul de la intrarea în firma unde lucrez.
Este femeia pe care acum îmi doresc cel mai puţin s-o văd, pe care aş urî-o, dacă nu aş fi reuşit cu greu să o plasez într-o zonă de indiferenţă totală, femeia pe care o ignor brav la aproape fiecare astfel de întâlnire – să zicem „întâmplătoare” -, femeia de care tot fug şi din cauza căreia deja îmi pun serios problema emigrării.
Aproape că mă hărţuieşte, însă nu-i pot reproşa… nimic. O văd mereu de la distanţă. De când a venit frigul, poartă mereu unul dintre multele ei paltoane elegante şi simt cum zâmbetul ei aparent nevinovat îmi ia urma. Bărbaţii o privesc lung şi cei care îi ghicesc ţinta privirii şăgalnice, mă invidiază… Dacă ar şti ei tot adevărul, ar fugi fără să mai privească înapoi. Nu se apropie prea mult niciodată.
De câteva ori, când i-am prins zâmbetul, i-am zâmbit, la rândul meu, şi am dat să mă apropii şi să lămurim lucrurile. Însă… de fiecare dată, a dispărut în mulţime.
În definitiv, ce vrea femeia asta de la mine? M-a făcut din om, ne-om. Nici măcar nu o cunosc. Nu i-am vorbit niciodată, niciodată nu ne-am aflat la mai puţin de zece metri distanță şi totuşi este o constantă în viaţa mea. Am trecut de la nedumerire, la furie, la obsesie şi, acum (sper eu) la indiferenţă.
Îmi aduc aminte când am văzut-o prima dată. Îşi etala cu nonşalanţă acei pantaloni eleganți de damă, sprijiniţi pe tocuri obraznice şi asortaţi la o bluză decoltată. Provocatoare fără a fi vulgară. I-am zâmbit tâmp, în timp ce nevastă-mea îmi dădea un ghiont plin de înţelesuri. Atunci am fost cel mai aproape de ea. Asta a fost tot, nimic mai mult. Şi de atunci, o văd mereu şi mereu şi nu ştiu cum să pun punct acestei nebunii. Da, mi-e indiferentă, mi-e indiferentă, îmi repet încurajator, ca nu cumva să uit…
Mă trezeşte din gânduri telefonul. E de la recepţie, mă caută o femeie care nu şi-a declinat identitatea. Deja mă simt şi mai prost, ca victima unui siropos film de… mâna a doua. De obicei, nu răspund unor astfel de persoane… fără nume. Dar acum rog să fie condusă la mine în birou. M-a intrigat. Sunt sigur că este ea. Deci am dreptate, mă urmăreşte, ştie unde lucrez…
Şi atunci, aşteptând-o să urce, îmi trece toată viaţa pe dinainte. Acum nu mai vreau să emigrez… acum vreau să… divorţez şi să încep o nebunească aventură cu femeia asta necunoscută, frumoasă, misterioasă, ademenitoare şi mereu îmbrăcată elegant, cu stil și personalitate atât de puternice, că oricând o poți repera din mulţime.
Şi secretara deschide uşa şi intră… Paltonul ei de culoarea vişnei putrede se umflă uşor în timp ce pășeşte maiestuoasă. O mai văzusem îmbrăcată aşa, de la distanţă…
…iar în următoarea fracţiune de secundă, magia se sparge. Nu e necunoscuta, străina, magica ființă, ci este… doar nevastă-mea. Care, sunt complet uluit, şi-a cumpărat şi ea un palton la fel şi care a trecut să-mi facă o surpriză.
– Da, şi încă ce supriză, murmur complet distrus…
Citiţi şi
Cum „amplifică” o clinică de top tratamentul cu aparat dentar invizibil?
Fericirea poate începe la o clinică dentară din București
Bryan Johnson, capitolul doi: când sănătatea devine algoritm
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
