Un președinte de țară încearcă să găsească un răspuns la această întrebare: ale cui sunt zilele noastre? Va semna sau nu va semna legea care îngăduie eutanasierea?

Nu și-a epuizat sensurile viața lui Mircea Lucescu. Nu și-a epuizat sensurile nici moartea lui Mircea Lucescu. Și nu și-a epuizat sensurile nici despărțirea marelui om de fotbal de țara sa. 

Budapesta e, pur și simplu, un loc grozav, pentru care noi, cetățenii lumii, noi, europenii, trebuie să fim recunoscători, pentru că avem de ce să fim recunoscători.

BOR stă pe aceeași fractură de logică precum clasa politică de la București, care ar vrea să profite de tone de euro, dar fără să respecte nicio regulă europeană.

Statele Unite sunt în derivă, fiind conduse de un ins fără capacitate de gândire strategică (nu peste mult timp va năvăli și în Cuba…), un individ limitat care confundă lumea cu un joc de monopoly.

Nu pot nici scrie, nu pot nici gândi, nu pot nici trăi fără Mina cea senzuală și sălbatică, fără Mina cea cuprinsă uneori de deznădejde și alteori de extaz, fără vocea ei magnifică, și chiar dacă nu va afla niciodată că exist, și asta e bine, rândurile acestea sunt, totuși, declarația mea de dragoste.

În arhipelagul României europene, întotdeauna fragil și mereu supus intemperiilor, insula Blandiana rămâne una dintre cele mai însemnate. Mă înclin.

S-a născut la Londra și a murit la Los Angeles, a avut patru copii și o viață atât de plină încât niciun film de cinema n-ar putea să o cuprindă (mai ales că nici nu ar avea cine să joace rol lui Liz Taylor).

România e zguduită de extremism. Cum să nu fie, dacă de zeci de ani scapă cine poate și omul care nu se “descurcă” pleacă la munci prost plătite prin lume sau rămâne în medievalismul românesc.

Barocul venețian anunța că marea frumusețe există, că Dumnezeu există, că lumea poate avea sens.