Editura HUMANITAS FICTION oferă cititoarelor noastre
cinci volume
VIOLETA
ale autoarei de limbă spaniolă Isabel Allende.
Vă invităm la o lectură palpitantă – 100 de ani de istorie văzuți prin ochii unei femei fascinante care sfidează provocările destinului cu o imensă forță vitală.
Regulament
Vă înscrieți cu numele complet pe pagina noastră de Facebook și cu numele unui autor favorit (noi vă vom da numerele de ordine). Și, dacă sunteți interesați de noutățile editurii care oferă cărțile cadou, îi puteți adăugați în lista voastră de interese online. 🙂
Concursul se va desfășura în perioada 26 martie – 31 martie 2022, iar extragerea câștigătorilor se va face pe 1 aprilie (nu e păcăleală) la ora 10, cu ajutorul random.org. Succes tuturor iubitorilor de carte! 🙂
Aici, mesajul scriitoarei pentru cititorii români cu ocazia lansării.
Și mai jos, un fragment, ca să prindeți gustul. 🙂
***
“Am petrecut acea săptămână într‑o orgie clandestină: amor şi vin alb. Fratele meu a înţeles să era preferabil să mă lase în pace până‑mi va trece pasiunea şi‑mi va veni mintea la loc. M‑am cufundat în mlaştina delicioasă a dorinţei satisfăcute şi mereu reînnoite, căci nimic nu‑mi potolea setea primordială pe care o simţeam pentru acest bărbat. Visam să rămân veşnic în braţele lui şi să renunţ la lumea de afară, una îngheţată fără el.
Am stat tot timpul în camera sa de hotel, goală sau într‑o cămaşă de‑ale sale, căci nu aveam decât rochia cu care plecasem de la Hotel Bavaria, aşteptându‑l, anticipând, numărând orele în care mă lăsa singură. Şi au fost destule, pentru că Julián nu suporta claustrarea şi se ducea să călărească la clubul hipic sau la fermele amicilor. Uitam de toate când îi auzeam paşii, când îl vedeam intrând surâzător, viril, transpirat, dominator şi mulţumit. Zilele şi nopţile în care dormeam lipită de el mi‑au risipit îndoielile şi mi‑au redat iluziile adolescenţei. M‑am abandonat furtunii cu o supunere absolută, care acum, după ce au trecut anii, mi se pare de neînţeles. Mi‑am pierdut raţiunea şi liniştea, nimic nu mai conta, doar să fiu cu el.
Pe urmă, după ce a trebuit să plece, mi‑am cumpărat ceva haine şi un ruj de buze – ca să‑mi fac curaj – şi m‑am instalat în apartamentul lui José Antonio, chitită să nu mă întorc la viaţa dinainte, după cum l‑am anunțat pe Fabian când a revenit din Argentina, aducându‑mi un buchet de flori. A repetat că nu va fi de acord cu anularea nici mort şi a vrut să ştie ce‑aveam să mă fac singură, pentru că, din câte vedea, afurisitul de pilot dispăruse.
Nu dispăruse. Venea să mă vadă ori de câte ori îi permitea munca, şi fiecare revedere mai adăuga o za lanţului cu care mă legasem de bunăvoie. După război a lucrat o vreme ca pilot comercial până şi‑a cumpărat hidroavionul cu care transporta pasageri şi marfă în locuri lipsite de piste de aterizare. Cu acea pitorească maşinărie de culoare galbenă a străbătut America de Sud, având contracte private. Pe atunci, sudul acestei ţări era cunoscut ca paradisul pescuitului şi al observării păsărilor, astfel că aducea adesea clienţi. Eu îl primeam numărând orele şi minutele împreună şi îi notam absenţele în calendar.
Cred că ceea ce l‑a impresionat a fost inocenţa mea oarbă, n‑a reuşit să se desprindă de mine aşa cum probabil plănuise, fusese prins în pânza de păianjen a unui amor nepotrivit pentru viaţa sa aventuroasă. Mă agăţasem de el cu disperarea unui copil orfan, refuzam să văd muntele de obstacole dinaintea ochilor, dar nu asta i‑a înfrânt rezistenţa, ci Juan Martín.
Într‑o discuţie între patru ochi, Juan Antonio m‑a întrebat dacă aveam de gând să rămân amanta lui Julián Bravo toată viaţa. Nu, sigur că nu. Voiam să‑i devin soţie imediat ce aveam să birui încăpăţânarea soţului meu legitim, nebănuind câţi ani aveau să treacă. Eram atât de sigură că asta se va întâmpla curând, că nu prea mă gândeam la consecinţe când mă culcam cu Julián. Ne protejam, dar nu mereu; uneori foloseam prezervativul, alteori uitam sau eram prea zoriţi. Eram convinsă că sunt sterilă – de aceea nu rămăsesem gravidă cu Fabian. Consecinţa logică a atâtor neglijenţe m‑a luat prin surprindere.
Julián a aflat că eram însărcinată când a venit să mă vadă şi m‑a întrebat dacă era copilul lui Fabian.
— Cum să fie, nu l‑am văzut de cinci luni, am spus, jignită.
Roşu de furie, a prins să măsoare cu paşi mari încăperea, acuzându‑mă că o făcusem special, că dacă speram să pun gheara pe el mă înşelam amarnic, că nu avea să‑şi sacrifice libertatea, şi a continuat pe acelaşi ton până a constatat că plângeam ghemuită pe fotoliu.
S‑a trezit brusc: furia i‑a trecut instantaneu, a căzut în genunchi, rugându‑mă să‑l iert, reacţia fusese dictată de surpriză, sigur că nu era doar vina mea, era şi el răspunzător, vom hotărî împreună cum să rezolvăm problema.
— Nu e o problemă, Julián, e copilul nostru.
Asta a avut darul să‑l reducă la tăcere, era ceva la care nu se gândise.
După ce ne‑am calmat, şi‑a turnat un whisky şi mi‑a mărturisit că în atâţia ani de aventuri amoroase pe patru continente nu se pomenise niciodată în situaţia de a fi tată.
— Deci credeai şi tu că eşti steril, i‑am zis, şi am izbucnit amândoi în râs, brusc înveseliţi şi uşuraţi, urându‑i bun venit făpturii care naviga în derivă în pântecele meu.
*
Credeam că vestea va avea darul să‑l facă pe Fabian să‑şi schimbe părerea. La ce bun să rămână însurat cu o femeie borţoasă cu altul? Aşa că i‑am dat întâlnire la o cofetărie din Sacramento ca să ajungem la o înţelegere. Eram nervoasă, mă aşteptam la o ceartă, dar m‑a dezarmat de cum a intrat: mi‑a luat mâinile, m‑a sărutat pe frunte, a spus că se bucura să mă vadă, îi fusese dor. În timp ce ni se servea ceaiul, am vorbit banalităţi, ne‑am pus la curent cu noutăţile din familiile noastre. Eu i‑am povestit de mătuşa Pía, care suferea de dureri de stomac; leacurile şi ritualurile Yaimei nu avuseseră nici un efect, trebuia adusă la spital la Sacramento. A urmat o tăcere incomodă, și am profitat ca să‑l informez despre starea mea, privind în ceaşcă.
S‑a ridicat în picioare, surprins, cu un zâmbet plin de speranţă luminându‑i ochii, dar i‑am spus imediat că nu el era tatăl.
— Vei avea un copil nelegitim… s‑a aşezat el la loc.
— Depinde de tine, Fabian.
— Nu te aştepta la nulitatea matrimonială, ştii bine care e părerea mea.
— Nu mai e vorba de principii, ci de răutate, vrei să‑mi faci rău. Perfect, nu mai insist. Dar vreau să‑mi dai jumătate din averea noastră, deşi mi s‑ar cuveni toată, pentru că după căsătorie eu te‑am ţinut şi economiile din contul nostru comun sunt bani câştigaţi de mine, deci îmi aparţin!
— De unde ai scos‑o că mai ai dreptul la ceva după ce ai părăsit căminul conjugal?
— Ba am să mi‑l cer, Fabian, chiar şi la tribunal.
— Ia întreabă‑l pe fratele tău, doar e avocat. Contul bancar e pe numele meu, tot aşa şi casa şi ce mai avem. Nu vreau să‑ţi fac rău, ci să te protejez, Violeta.
— Să mă protejezi de ce?
— De tine însăţi. Ai luat‑o razna. Sunt bărbatul tău şi te iubesc din tot sufletul meu. Te voi iubi mereu. Pot să te iert pentru toate, mai e timp să ne împăcăm…
— Dar sunt însărcinată!
— N‑are importanţă, sunt gata să‑ţi cresc copilul ca pe al meu. Te rog, lasă‑mă să te ajut…
L‑am revăzut pe Fabian abia după un an şi jumătate. José Antonio mi‑a confirmat că nu puteam obţine banii la care credeam că aveam dreptul, totul depindea de bunăvoinţa soţului meu. În lunile care au urmat am pendulat între casa fratelui meu şi birou, nevăzând pe nimeni, în afară de clienţii Caselor Rustice. Telefonic, mi‑am anunţat mătuşile, familia Rivas, pe Josephine Taylor şi pe Teresa. Toţi m‑au felicitat, în afară de mătuşi: destul suferiseră aflând că‑l părăsisem pe Fabian, iar vestea a fost pentru ele ca o lovitură în moalele capului. Singura lor consolare era că mă aflam departe de rude şi de bârfele din capitală.
— Dar fată, pentru Dumnezeu, la noi nu s‑au pomenit bastarzi, a suspinat mătuşa Pía.
— Sunt cu zecile, tanti, dar pentru că sunt ai bărbaţilor din familie nimeni nu le ţine socoteala…
Când a început să mi se vadă burta, am stat mai mult ascunsă, ca să nu mă întâlnesc cu rudele lui Fabian sau cu prietenii comuni.
*
Fiul meu s‑a născut la spitalul din Sacramento în aceeaşi zi în care a fost internată şi mătuşa Pía pentru analize, astfel că lângă mine au stat ambele mătuşi şi José Antonio, care s‑a dat drept bărbatul meu. Miss Taylor şi Teresa n‑au venit pentru că femeile tocmai obţinuseră dreptul de a vota la alegerile prezidenţiale şi parlamentare. Teresa luptase ani la rând pentru acest drept, numai că victoria a prins‑o la închisoare, unde nimerise încă o dată pentru tulburarea ordinii publice şi incitare la grevă. Dar au eliberat‑o în aceeaşi săptămână şi a sărbătorit votul feminin dansând în stradă.
Julián era în Uruguay şi a aflat după o săptămână, când pruncul era de‑acum botezat şi înscris în registrul civil sub numele de Juan Martín Bravo del Valle. Juan după părintele Quiroga, ca să‑l apere, Martín pentru că îmi place acest nume.
Copilul l‑a transformat pe Julián, care nici nu bănuia că ajunsese la vârsta la care să‑şi dorească urmaşi. Fiul reprezenta continuitatea, şansa de a trăi din nou prin el, de a‑i oferi posibilităţi pe care el nu le avusese, de a crea o versiune mai bună a lui însuşi. Voia să‑l crească pe Juan Martín ca pe o extensie a sa: îndrăzneţ, curajos, aventurier, setos de viaţă şi cu spirit liber, dar cu inima ușoară. Julián alergase după fericire încă din copilărie, dar îi scăpa printre degete în ultima clipă, când credea că o apucase. La fel şi cu proiectele sale: mereu exista unul şi mai interesant. Nimic nu‑l mulţumea, nici medaliile de erou de război sau de campion de echitaţie, nici aparatul de zbor, nici succesele nenumărate, nici vocea de tenor sau talentul de a fi pretutindeni în centrul atenţiei. Căutarea neîncetată a ceva mai bun se aplica şi vieţii sale sentimentale şi amoroase. Nu avea familie, îşi părăsea prietenii când aceştia nu‑i mai serveau interesele, seducea vreo femeie cu o sârguinţă de colecţionar şi o lăsa pentru alta şi mai atrăgătoare. De aceea îşi dorea o inimă senină pentru Juan Martín, pentru ca fiu‑său să nu sufere de neliniştea acesta permanentă, să fie un bărbat mulţumit, își propunea să aibă el grijă.
Ne‑am mutat într‑o casă mică din cartierul vechi din Sacramento, cu arbori centenari şi trandafiri sălbatici care creşteau ca prin minune pe lângă trotuar, chiar şi iarna, în ciuda ploii şi ceţei. Julián a început să‑şi selecteze clienţii după poziţia geografică, pentru ca absenţele sale să fie cât mai scurte şi să petreacă mai mult timp cu cel mic.
Când am început să convieţuim ca o familie normală, Julián m‑a recrutat să‑l ajut la gestionarea micii sale firme de transport aerian; recunoştea, murind de râs, că nu era în stare să adune doi şi cu doi. Ţineam două registre, unul oficial, altul de care ştiam doar noi. Primul, controlat de fisc şi, uneori, de poliţie, conţinea data fiecărui zbor, locurile, distanţele, pasagerii sau mărfurile; în cel de‑al doilea, notam identitatea fiecărei persoane, locul de îmbarcare şi de debarcare şi data. Era vorba de evrei care supravieţuiseră Holocaustului, respinşi de aproape toate ţările latino‑americane, care intrau pe rute necontrolate şi se stabileau cu ajutorul unor grupuri de simpatizanţi sau prin mită. După război, ţara aceasta primise sute de imigranţi germani cu sprijinul partidului nazist naţional, care a trebuit să‑şi schimbe numele după înfrângerea Germaniei, însă nu şi ideologia. Totuşi, din când în când mai intrau şi criminali acuzaţi de atrocităţi care fugeau de justiţia din Europa; Julián îi aducea cu avionul. Evrei sau nazişti, îi era totuna, dacă îi plăteau cât cerea.”
Fragment din ultimul roman al scriitoarei Isabel Allende, Violeta. Cartea este disponibilă din 25 ianuarie în librării, în site-ul libhumanitas.ro și în site-urile distribuitorilor de carte parteneri.
Citiţi şi
Mesajul scriitoarei Isabel Allende pentru cititorii români cu ocazia apariției romanului Violeta
În interior, mă simt fermecătoare, sexy, seducătoare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
