Șșș… e liniște în jur, noaptea reduce orașul la tăcere, copiii își visează jocurile, femeile își îmbrățișează iubiții, corporatiștii zâmbesc la gândul că mai e o zi până la weekend. Ea își aprinde o țigară, se uită pe geam, scrie și șterge pe fereastra aburită și o lacrimă i se scurge în suflet.
În majoritatea zilelor e bine dispusă, a învățat să fie așa, a căpătat puterea de a înțelege repede ce o enervează și, mai ales, de ce, își cunoaște bine butoanele care-i generează reacții și știe cum să le stăpânească.
Ziua asta o luase, însă, pe nepregătite. Își propusese să revină la viața normală, la email-urile de corporație, la facturile care se cereau plătite, la rutina care-i e atât de confortabilă, și totuși ceva îi paraliza sufletul. Oricând e prea mult zgomot în mintea ei, alege să tacă. Nu poți să faci gălăgie și în curte, și în casă, în același timp.
Nu se întâmplase nimic special azi, n-apucase să se vadă cu nimeni, dar înțelesese, o dată în plus, că nu-și mai e suficientă. Nu, n-avea nevoie ca cineva să-i completeze puzzle-ul, ci doar să se uite la imaginea puzzle-ului terminat demult, împreună cu un alt om, să vorbească despre asta, să râdă de stângăcia cu care l-a construit și, poate, să se apuce de un puzzle nou și ceva mai mare.
Era o singurătate care semăna cu o durere surdă, pentru care nu-ți vine să iei pastile, chiar dacă știi că, de la sine, o să treacă abia peste câteva ore. Se putea arunca în brațele primului venit, era doar la un apel distanță, dar nu de apeluri telefonice avea nevoie, ci de niște ochi vii, care să o privească cu curiozitatea copilului care-și deschide un cadou neașteptat.
Nu simțea că se poate implica într-o relație serioasă, în care să-și îndrepte spatele și să fie femeia responsabilă care demonstrase de atâtea ori că poate să fie, dar avea atâta nevoie de un om care să-i dea momentul ăla de bucurie pe care-l găsești în conversațiile intime. Tânjea după un om autentic, care să îi spună cu sinceritate că poate oferi o emoție doar aici și acum, iar ziua de mâine rămâne o necunoscută pentru toată lumea. Nu mai visa la familii fericite, la relații care se întind pe multi ani, căci învățase că viața se trăiește acum, în momentul ăsta, și, poate cu puțin noroc, și mâine.
Îi trecuse prin cap să se mintă, să se uite în telefon și să-l sune fie pe omul care îi putea oferi un sex grozav, dar nicio emoție, fie pe cel care o putea iubi, dar căruia nu-i sclipeau niciodată ochii. Se mințise prea mulți ani ca să mai aibă energia de-a o face din nou.
Lăsă telefonul jos, stinse țigara, mai desenă ceva pe geam doar de ea înțeles și se așeză în pat, râzând de gândul ce tocmai îi trecuse prin cap. Nu, nu, busuioc sub pernă n-avea să-și pună, chiar dacă era Boboteaza și ar fi putut măcar visa ochii ăia vii.
Guest post by Mon
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Incel, hikikomori, băieți pierduți: o hartă a singurătății moderne
Dacă timpul nu vindecă, ci e chiar boala?
“Femeile pot simula orgasmul. Bărbații pot simula o întreagă relație”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
