Născută în Bulgaria, cu grădinița în Rusia, școala la Timișoara și apoi București, rămasă orfană încă din adolescență, ambii ei părinți fiind măcinați de bolile frontului, mama mereu ridică un pic vocea când vorbește despre război.
Și acum, după atâția ani de pace alături de propria familie, ani în care și a văzut crescând copiii și s-a bucurat sau întristat doar pentru micile lor scene de viață, are imaginea clară a șansei și neșansei, ilustrată prin părăsirea casei din Bulgaria în care s-a născut, a drumului convoiului de armată, bombardat o dată la câteva zile, a unui frate, doar cu un pic mai mare, pierdut de ei și a strigatelor agonizante ale mamei lor, în fiecare sat prin care treceau, Mihai, Mihai, unde ești, nu ați văzut un copil? Și arăta mereu băiețelul dintr-o fotografie de familie fericită, un chip în alb negru fixat pe hârtie fotografică, din ce în ce mai murdar de la urmele degetului arătător ce tremura și atingea… , până la regăsirea lui, chiar și aceasta sub semnul unei mari întâmplări. Cum reușește un băiețandru de șapte-opt ani, rătăcit în marele front, să străbată singur atâția kilometri, separat fiind de familia ce-l căuta, întrebând mereu de satul bunicilor, singurul liman pe care-l mai știa, să ajungă tocmai la Olteni, lângă Roșiorii de Vede, așteptându-și acolo părinții, zi de zi, lângă o cană de lapte, îmbrăcat în haine de căpătat? O întrebare care celor de azi, ce își duc copilul cu mașina până la poarta școlii și aleargă, să nu întârzie la ora douăsprezece, să îl ia de acolo, le-ar crea cel puțin o anxietate serioasă.
Poveștile copilăriei sunt inocente mai mereu, lipsite de tragism sau de ilustrarea pericolului. Malishka devochka, își amintește mama mea că îi spunea un ofițer rus care o luase pe genunchi, probabil fiindu-i dor de propriul său copil. Ce spune, îl întreba mama pe fratele ei mai mare. Spune că te mănâncă. Iar asta era destul să provoace groaza unei fetițe neancorată suficient între binele și răul din comportamentele adulților sau între elementele de securitate ale vieții și, bineînțeles, intervenții încordate, mascate sub o pojghiță prea subțire de amabilitate, ale adulților, pentru a dezamorsa situația.
Dacă mă gândesc bine, părinții mei, bunicii, străbunicii, toți au trecut prin război, iar întâmplările lor, de cele mai multe ori dramatice pentru cel ce le-a trăit, sunt numite de mine “povești”. De ce? Pentru că nu sunt ale vieții mele, nu vin din timpul existenței mele, iar eu trăiesc în pace. Și pacea potrivește lucrurile, oricât de dramatice ar fi fost acestea la vremea lor, în forme premergătoare acceptării și iertarii. Și acceptarea sau iertarea sunt fațete ale dragostei. Până când ultima noapte de dragoste se va sfârṣi…
24 februarie 2022
Pe Carmen o găsiți și aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format word, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Cum a dus Trump Statele Unite în război cu Iranul
Ce boală a inimii te poate face să-l admiri pe Putin?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
