Astăzi, pare greu de crezut, dacă nu chiar imposibil, ca un cineast să-i dedice o pagină/peliculă luminoasă celei care i-a fost învățătoare, în condițiile în care educația s-a făcut și cu apel la …forță. Departe de orice atitudine revanșardă și fără a căuta peste tot… traume, un regizor recreează o pagină din istoria sa personală, pe fundalul unei Franțe postbelice.
Bunăoară, Joël Séria, cineast valoros, trecut bine de vârsta maturizării artistice, la 74 de ani împliniți, a realizat (în 2010) filmul Mumu. După numeroase experiențe în domeniul filmelor seriale, s-a reîntors la cinema cu un portret duios dedicat învățătoarei sale, Mumu. Trecuseră douăzeci și trei de ani de când Joël Séria semnase un film. În fond, filmul Mumu este povestea unei salvări, salvarea de la ratare a unui puști neiubit, dar și o duioasă legătură între două ființe care-au încercat abandonul și frustrarea. Două caractere puternice pierdute într-o lume răscolită de furtuni.
Regizorul filmului Les Galettes de Pont-Aven (cu excelentul Jean-Pierre Marielle) aducea în 2010, în prim-plan un film însorit, intimist, totul în memorie, totul în gravitate. Cineastul schimbă registrul, iar comedia manierelor se transformă într-o cronică autobiografică în care veselia concurează cu nostalgia.
Amplasat în perioada postbelică, imediat după al Doilea Război Mondial, filmul lui Joël Séria are o aromă de modă veche, dar fermecătoare. În Franța anului 1947, lângă Angers, în Deux-Sèvres, la aproape 11 ani, micuțul Roger a devenit ‘un copil cu probleme’, era teribil de încăpățânat, un elev indisciplinat, rebel și dat afară din mai toate școlile publice. Totuși, nenorocirea și violența (și sexul foarte blând) sunt încă prezente: tatăl, profesoara de la școală și chiar vicarul îl bat pe nefericitul tânăr erou. Acțiunea are loc în 1947: tatăl nu a putut trece niciodată peste captivitatea sa / prizonieratul din Germania. În plus, el crede că fiul său mai mic nu este al lui și îl transformă în… sacul de box.
Astfel, depășind pragul suportabilității, părinții îl expediază într-un sat, la internatul Sainte Eugène. Aici, cea mai temută profesoară este Domnișoara Mumu. Așadar, micul Mantier, admirabil întrupat de junele Balthazar Dejean de la Bâtie , se va confrunta cu uscățiva domnișoară Mullard, cunoscută drept „Mumu” (Sylvie Testud). Nimic pervers sau obscen în legătura ce sa va naște între ofilita domnișoară, ci multă înțelegere și compasiune pentru un puști ghinionist, dar foarte înzestrat, bătut de un tată rigid (Dominique Pinon) și abandonat din internat în internat de frivola sa mamă.
În general, Joël Séria și-a concentrat descrierile pe itinerariile unor marginali, dar, odată cu Mumu aduce și puțină lumină. Este un film în mare parte autobiografic, o amintire a unei copilării agresate, o reconstituire nostalgică, pusă solid în scenă. Departe de Truffaut sau Doillon, Séria aduce un oamgiu celei care l-a salvat de la ratare.
Pentru cei care au experimentat sau măcar s-au documentat, este știut faptul că în școala postbelică, mai ales în așezămintele religioase, zburau adesea palme și bucăți de cretă asupra școlarilor. În acest fidel tablou de epocă, până și bunul preot (Jean-François Balmer) are uneori o ‘palmă greoaie’. Vicarul pare un om bun, dar își plesnește elevii când nu pronunță „the” așa cum ar trebui. Ba mai mult, la o abatere a năzdrăvanului copil, încearcă să-l facă pachet către familia care se descotorosise de el.
Atmosfera și cadrul general se aseamănă cu cea din filmul Les Choristes, o altă pagină emoționantă. Cu aerul unei posibile Domnișoare Cucu (din piesa Steaua fără nume a lui Mihail Sebastian), Sylvie Testud este o minunată profesoară severă. Cu mult tact, deși tributară reglementărilor vremii, Mumu detectează în năzdrăvanul Roger un elev cu „posibilități intelectuale”. În ciuda câtorva episoade care declanșează și măsuri disciplinare, o complicitate afectuoasă o va uni pe această fată bătrână (ca un dragon, dar cu o inimă mare) și năzdrăvanul puști, care o adoptă ca ‘mamă înlocuitoare’. Sylvie Testud, o adevărată actriță de caracter apare mai întâi ca o scorpie în bigudiuri. Uneori, comportamentul său față de elevii ei se limitează la violența patologică; dar la vremea aceea, pedeapsa corporală nu este strict interzisă (și nu numai în Franța!). Cu toate acestea, nu ar trebui să ne luăm după aparență: această profesoară este necăsătorită într-o lume rurală, plină de victime ale războiului, este sensibilă în fața nedreptăților și îl salvează pe micuțul Roger.
Rând pe rând, identificăm citate din alte opere cinematografice pe aceeași temă (școlaritatea): pensionul / internatul de modă veche, glumele puberilor, căsuța din vârful unui copac, arta de a învăța Oceano Nox a lui Victor Hugo pe de rost, poem imposibil de a fi reprodus perfect și profesorul lovind degetele cu o riglă (în maniera lui Christophe Barratier din Les Choristes sau Le Petit Nicolas de Laurent Tirard), Mumu invită privitorul la o recreație nostalgică sau la un divertisment retro exotic, în funcție de generația la care se încadrează fiecare dintre spectatori. Cu un aspect ușor caricatural (în viziunea douămiistă), cadrele sunt binevoitoare, fidele epocii (scăldatul, lecțiile de Științe ale Naturii în plină natură, cu broscuțe vii, contact real, direct, cocoțatul în copaci, sărutări furate de le fetele din pensionul vecin ș.a.m.d) și solid puse în scenă (regizate). Jean-François Blamer, preotul colegiului, și Balthazar Dejean de la Bâtie, care îl interpretează pe Roger, găsesc mereu tonul potrivit pe care îl caută această duioasă cronică puternic datată.
Și, totuși, acest puști este deștept, sensibil, dorește să fie iubit; povestea autobiografică a regizorului, explică, într-un fel, primul său film: religia este omniprezentă, vicarul predă latină (pe atunci cea mai prestigioasă materie) și engleză (care, de atunci, a depășit limbile «moarte »); cu toții rostesc o rugăciune înainte de fiecare masă, iar singura «ieșire» a elevilor este un pelerinaj în care li se permite doar o oră să se joace. În Mumu, profesoara și elevul ei chiar au nevoie unul de celălalt; s-ar putea să fie aici sentimente mai fine, dar în lumea exterioară crudă și ostilă, nici măcar nu știm dacă au viitor împreună. Totuși, pedagogia devine tămăduitoare și chiar salvatoare.
Între Les Disparus de Saint-Agil , Les 400 Coups de Truffaut și Les Choristes, Mumu își croiește un loc: discretă, fragilă și tandră. Cu tușe fine, pline se sensibilitate, Joël Séria redescoperă aromele miresmelor din copilărie, într-o poveste simplă și autentică, ce trebuie văzută și înțeleasă și de generația Z.
Pe Mădălina o găsiți și aici.
Mumu
Regia: Joël Séria
Scenariul: Joël Séria
Imaginea: Pascal Gennesseaux
Montajul: Svetlana Vaynblat
Distribuția:
Sylvie Testud – Domnișoara Mulard (“Mumu”), Învățătoarea lui Roger
Balthazar Dejean de la Bâtie – Roger Lantier
Jean-François Balmer – priest
Bruno Lochet – ‘Saucisse’, the supervisor
Dominique Pinon – Tatăl lui Roger
Prune Lichtle – Mama lui Roger
Durata: 90 min.
Premiera internațională: 24.03.2010
Citiţi şi
Andropauza (menopauza masculină)
Ultima șoaptă de zăpadă, întâiul gând de ghiocel
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
