Când eram copil, mi-am închipuit că părinții mei, ghinioniști, au primit un copil stricat, m-am născut tristă așa cum alți copii s-au născut fericiți, și-mi părea rău pentru ei că nu mă pot returna, așa cum faci cu o jucărie defectă. Din fericire însă, mai târziu, când m-am deprins cu cititul, am învățat cuvintele melancolie și nostalgie, nemaifiind atât de tristă. Melancolia suna atât de frumos, iar nostalgia îmi răspundea la întrebarea existențială pentru mine: cum să-ți fie dor de ceva ce nu s-a întâmplat vreodată? Cititul e poate…, cred, singura constantă din viața mea. După prenume. Ca cititor am fost întotdeauna aceeași, lacomă și relativ dezordonată. Și poate ăsta-i cel mai important lucru de știut despre mine.