Pe R. o îngrozea orice fel de schimbare. Așa fusese încă din adolescență. Odată intrată într-o zonă de confort, rămânea acolo chiar și după ce binele dispărea, numai și numai din teama de a face schimbări. Felul acesta al ei de a rămâne într-un loc sau alături de un om până când fie locul, fie omul se săturau de prezența ei, îndepărtând-o, fusese la început o soluție comodă. Cum nu era nevoită să ia decizii dureroase, R. fusese ferită și de zbuciumările inevitabile pe care le aduce cu sine orice schimbare radicală. Ea era femeia pe care o cucereai o singură dată. Odată cucerită, devenea, de bună voie, un trofeu. Rămânea în vitrină, lăsându-se mutată de colo-colo fără să protesteze. Când am întâlnit-o, aveam obiceiul de a practica un joc ce, credeam atunci, mă ajuta să-i înțeleg mai bine pe cei din jur. Imaginam trecerea oamenilor prin lume asemenea unei scări cu miliarde de trepte, pe fiecare dintre ele aflându-se cât un individ. Agățați de treptele scării, unii se uitau mereu în jos. Erau optimiștii incurabili; orice fel de problemă ar fi avut, găseau pe treptele de sub ei pe alții care o duceau mai prost, care aveau mai multe defecte decât ale lor, care aveau o viață mai insipidă și perspective mai puține decât ale lor. Contemplarea celor care o duc mai rău îi făcea pe ei să se simtă mai bine; ridicau din umeri, articulând un invariabil vezi, se poate și mai rău! Apoi, mai erau și cei care priveau mereu în sus. Ăștia erau exigenții, cei pe care nimic din ceea ce făceau nu-i mulțumea pe deplin și pentru o lungă perioadă de timp. Privind în sus, nu puteau să nu observe că sunt alții care au făcut mai mult, care au înțeles mai mult, care au și care sunt mai mult.
R. privea întotdeauna în jos. În prima ei tinerețe, faptul că era incapabilă să ia decizii radicale a ferit-o de multe dezamăgiri și, mai ales, de regrete. R. nu avea ce să regrete pentru simplul motiv că nu plecase niciodată de niciunde. Învățase, fără ca neapărat să-și fi dorit, să găsească o justificare pentru orice. De fiecare dată când puținii, foarte puținii bărbați din viața ei o dezamăgiseră într-un fel sau altul, ea preferase să se gândească la calitățile lor. Atunci când nu existau, se pricepea destul de bine să le inventeze. N-a fost nevoie decât de un singur bărbat care s-o ceară de soție; când s-a întâmplat, era deja atât de obișnuită cu el, încât nici nu i-ar fi trecut prin cap să spună nu, nu încă sau mă mai gândesc. I se părea că, dacă ar fi dat orice alt răspuns în afara unui da categoric, lumea ei s-ar fi schimbat. Bărbatul ar fi plecat, poate, iar ea ar fi trăit veșnic cu nostalgia momentului când un singur da i-ar fi menținut lumea intactă. La momentul acela, părea să nu conteze deloc că cel care întrebase era un om pentru care cărțile nu contează, pentru care scopul, unicul scop în viață e să muncești și să reușești să aduni cât mai multe hârtii colorate, cu autograful Guvernatorului Băncii Naționale. Ce poate fi rău în asta, gândea R.? Ea și-ar fi îngrijit copiii (își dorea mulți), el ar fi venit seara obosit acasă, i-ar fi pus masa, ar fi povestit despre cum fusese ziua lui, despre cum fusese ziua ei, apoi s-ar fi rostogolit amândoi în patul din dormitor… În week-end ar fi dormit mai mult, ar fi mers în parc amândoi, însoțiți de copii… Ce și-ar fi putut dori mai mult?
În plus, R. se hrănea pe ascuns și cu vechea iluzie, plantată adânc în creierul fiecăruia dintre noi, cum că un om îl poate schimba pe celălalt, mai ales dacă îl iubește suficient de mult. E posibil să fi crezut că o femeie poate schimba un bărbat, chiar și când acesta nu are nici cea mai mică dorință de a se schimba. Chiar și când el, bărbatul, nu știe să asculte, nu citește, are idei puține, certitudini multe și dubii mai deloc. Poate să-și fi imaginat că a schimba un om e un act magic, un ritual vrăjitoresc ce poate fi făcut din afară, fără ca subiectul să participe în vreun fel. Ar putea-o condamna cineva?! Nu asta ne învață, în definitiv, școala, familia, societatea? Că ne putem schimba unii pe alții așa cum schimbăm canalele tv, butonând telecomanda?! Că-i putem face pe oameni să gândească într-un fel sau altul, să se comporte într-un fel sau altul doar apăsând pe niște butoane?! Umblăm cu toții prin lume cu butoanele după noi și, la un moment dat, hop, vine unul, apasă butonul și totul se schimbă fără ca posesorul butonului să aibă ceva de făcut…
R. nu va divorța niciodată. O îngrozesc schimbările. Îl va aștepta acasă, o casă unde el va veni din ce în ce mai târziu și din ce în ce mai obosit. Va veni o vreme când R. își va dori chiar ca el să vină din ce în ce mai târziu, să lipsească din ce în ce mai mult. Vor merge împreună în parc, la nunți și botezuri, vor trece în ochii celorlalți drept o mare familie fericită, vor îmbătrâni împreună și le vor povesti nepoților câte ceva despre secretul unei căsnicii trainice. Le vor vorbi despre înțelegere, despre cum trebuie să treci cu vederea, despre compromisuri și, finalmente, vor muri fără să-și fi spus unul altuia cât de mult s-au plictisit reciproc în ultimele decenii. Iar ei, nepoții, își vor crede bunicii pe cuvânt și vor încerca, poate, să le urmeze exemplul… Cu aceleași rezultate, desigur…
Cu puțin noroc, R. se va trezi, accidental, în patul câtorva bărbați… Pe unii dintre ei îi va iubi, însă niciodată suficient de mult pentru ca ceva fundamental să se schimbe. Va sta cu capul sprijinit în mâini, privind în jos către muritori care au și sunt mai puțin decât ea. Va încerca atunci un sentiment de mândrie. Va și zâmbi, de data asta fără să se teamă că bărbatul de lângă ea ar putea-o întreba de ce zâmbește, obligând-o să improvizeze, în grabă, o explicație. El nu mai întreabă de mult…
Pe Ovidiu îl găsiți și aici.
Citiţi şi
Ceri mult, zise el. Valorez mult, răspunse ea.
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
