O femeie, despre fotbal

Oana Rădeanu

21 June 2014

Oana RădeanuAm văzut acum două zile meciul Uruguay-Anglia, terminat cu 2-1, adică a pierdut echipa care îmi place mie …

Prima mea amintire puternic legată de fotbal e de la Campionatul din Italia, când aveam 10 ani. Nu ştiu exact de ce plângeam atunci în balcon la tataia – cel lângă care am urmărit zeci de meciuri. Pentru că fusese eliminată echipa cu care “ţineam” noi, pentru că pierdusem atâtea ore de joacă degeaba, pentru că tataia era supărat, nu mai ştiu.

Apoi, de prin ’92 până mulţi ani mai încoace, în afară de Cupa Mondială, am devenit și fan “Champions League”. Din ăla care îşi decupa din ziare rezumatele laudative ale jocului echipelor favorite. În nebunia acestui sport am găsit şi “people to follow”, doar pe plan sportiv, că nu-s amatoare de can-can-uri: Zidane, Beckham, Desailly, Cannavaro, Van der Sar, Lampard, Kluivert, Deschamps, Del Piero, Maldini, Raul, Trezeguet, Buffon, Nesta… şi mulţi alţi.

O finală de Champions League pe Old Trafford şi o finală de Cupa Mondială pe Maracana. Cam aşa aş vrea eu să petrec eu o dată până mor. Acu’ dacă n-ajung până pe Maracana, merge şi un Bernabéu. 🙂

uruguay-anglia

De ce mă uit eu la fotbal?

O dată, pentru că latura mea masculină se “hrăneşte” din plin cu experienţele astea; apoi, cam din aceleaşi motive pentru care se uită toţi pasionaţii, şi astea-s multe şi alese: încrâncenarea de voinţă, scrâşnitul din dinţi, lupta aprigă într-un spaţiu de câţiva cm până la linia albă pentru ca mingea să nu iasă din teren, dansurile haioase sau de-a dreptul ridicole prin care îşi sărbătoresc jucătorii golurile, umezeala din ochii spectatorilor, când în minutul 89 echipa lor mai încasează un gol, incredibila stângăcie care face un portar de milioane de dolari să încaseze goluri ca la “miuţă”, amuţirea terenului când un fundaş de cursa lungă rămâne preţ de câteva clipe inconştient pe teren, loviturile libere de precizia unor mitinguri aeriene, aglomerarea de jucători din careu când o gheată magică se pregăteşte să execute un corner, pacificatorii care vin să aplaneze un conflict izbucnit între jucători, salturile de gazelă sau prăbuşirile de rinoceri de pe gazon. Mai vii decât toate astea îmi par steagurile, căciulile, cântecele, tobele şi “valurile” spectatorilor, vopseaua de pe feţele lor şi speranţa sau dezamăgirea din ochi, mingiile demonice care decid “singure” să atingă bara în loc să intre în poartă, “ţinutul” respiraţiei până la fluierul final.

Joc fotbal cu “inima” pentru că sportul asta e ca viaţa. Păi, da, ia vedeţi, din ce am scris mai sus, câte nu aplicăm sau încasăm în viaţa de zi cu zi? 🙂 Câte încleştări exersăm, câte faulturi încasăm, câtă exaltare simţim, câte lacrimi de fericire vărsăm, câtă agonie şi cât extaz trăim, câtă libertate ni se vâră uneori în spirit?

Nu, nu o să o zic pe-aia cu “it builds character”, că nu-s fotbalist şi nu ştiu ce le clădeşte lor, fotbaliştilor, practicarea acestui sport. Şi nici nu-s fan show-uri nocturne cu neveste de fotbalişti. Şi ştiu că există sporturi de echipă poate mult mai fine, urmărite de mai mulţi oameni. Şi nici nu o să amintesc huliganismul, demn de era primitivă.

Mie îmi mai place sportul ăsta pentru că uneşte cugete şi simţiri. Şi pentru că mulţi oameni au găsit în el alinare, încurajare sau ieşire din mizerie – fizică, mentală, emoţională, materială. Pentru că are forţa de a face ca o suflare întreagă să vibreze la o secundă unică ce rămâne întipărită în cortex pe vecie. Pentru că preţ de un ceas şi jumătate oamenii se ţin de mâinile sufletelor celorlalţi, vrând parcă să se vadă din altă galaxie hora trăirii lor. Pentru că lacrimile lor de bucurie oxigenează pentru încă 50 de ani aerul irespirabil al grijilor omenirii. Pentru că în el găseşti ambiţia şi determinarea de a te întrece pe tine, pentru că îţi dă un scop în viaţă.

Pentru că îţi arată cine eşti tu acolo, dedesubtul tuturor aparenţelor. Pentru că te învaţă cum să te coordonezi cu oameni cu care te vezi uneori doar în cantonamentele de dinaintea competiţiilor. Pentru că jocul de echipă vine înaintea vedetelor arogante, dornice poate de glorie personală.

Pentru că atunci când simţi că nu mai poţi, fizic sau spiritual, te împinge tot înainte ca să nu uiţi o clipă pentru ce eşti acolo. Pentru toate astea, pentru emoţiile şi învăţămintele sale, pentru că reprezintă neamul din care mă trag, pentru că mă face să mă simt VIE, mă înclin în faţa “Sportului Rege”!

Şi dacă nu mă credeţi, uitaţi-vă preţ de 20 de minute la un meci de Cupa Mondială. Iar dacă nu aveţi chef de asta, vizionaţi măcar filmul “Goal”. Că Marcel Iureş n-o fi decis degeaba să joace în prima parte (a filmului, nu a meciului). Şi după aceea vedem cum o să va simţiţi. 🙂



Citiţi şi

Al Pacino ține cel mai grozav discurs motivațional

„Merităm statuie, bă!” 

Pandele, falic

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
491 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro