Amintirile legate de tine le păstrez separat, nealterate, limpezi, vii. Adevărul este că mereu le împrospătez, retrăindu-le o dată şi încă o dată. Căci nu ştiu cum altfel să merg mai departe, fără să te am cu mine, măcar în gânduri.
Nu ai fost iubirea vieţii mele, trebuie să recunosc. Nici măcar nu te-am iubit de la început. Erai… urât în accepţiunea mea şi cu greu ai reuşit să-mi atragi atenţia. Iar atunci când ai făcut-o, a fost pentru că privirea ta ştia să-şi taie drumuri noi, neexplorate, prin mintea şi sufletul meu, pentru că gesturile tale măsurate aveau acea eleganţă aproape desuetă, iar mâinile îţi răzbunau trăsăturile chipului printr-o masculinitate blândă şi, în acelaşi timp, copleşitoare. Aşa că de ele m-am îndrăgostit eu. De modul în care trăiau – parca independent de tine – de modul în care mă atingeau, mă ţineau aproape sau mă îmbrăţişau. De modul în care cuprindeau paharul de whiskey, cu un freamăt imperceptibil, apropiindu-l de buze pentru a sorbi în doze mici licoarea aspră şi pătrunzătoare pe care o iubeai pură – din când în când doar cu puţină… apă – însă niciodată în cantităţi prea mari. Îmi lipseşte ocrotirea mâinilor tale şi adesea mi-e frig în mijloc de vară, căci, evident, nu există haină care să mă mai poată încălzi…
Tu, bărbatul urât după care nicio femeie nu a întors vreodată capul şi pe care l-am pierdut tocmai pentru că, până atunci, niciodată nu mi-am dorit să-l am cu adevărat din moment ce era mereu acolo, fascinându-mă cu generozitatea sa, făcându-mi adăpost din inima sa. De unde să ştiu eu că mi-era bine tocmai pentru că mâinile tale frumoase mă ocroteau? De unde să ştiu eu că dragostea poate începe şi aşa, când nu ai nevoie şi nu o vrei, însă ea îţi pătrunde ca un gaz otrăvitor, prin porii pielii, ajungând să te sufoce fără să înţelegi ce ţi se întâmplă… Eu am crezut că, pur şi simplu, e timpul să deschid un alt capitol din viaţa mea, aşa că te-am invitat atunci la un Ballantines, fără să ai habar de ce avea să urmeze, veselă şi nepăsătoare ca întotdeauna, şi te-am înjunghiat pe la spate, cu zâmbetul pe buze, urându-ţi să ai o viaţă frumoasă şi bună, aşa cum meriţi. Şi ştii ce? Chiar aşa a şi fost. Am avut puteri de oracol atunci, iar viitorul ţi s-a gudurat la picioare, ca un credincios animal de companie.
Ţi-ai vărsat amarul în braţele unei prietene a cărei existenţă nu avusese nicio importanţă pentru tine până atunci şi… asta a fost. Aşa ai ajuns azi în faţa altarului, iubitule, cuprinzând-o cu mâinile tale pentru care aş ucide să le mai simt măcar o singură dată îmbrăţişându-mă ca altădată. Sau aşa cum o fac acum cu ea. Această mireasă atât de fericită, pentru care am sentimente mai amestecate şi mai violente decât aş fi crezut vreodată că pot nutri pentru vreo fiinţă umană…
Vă privesc de departe, amestecată printre nuntaşi, şi simt cum mă apasă povara unei decizii greşite – pe care am luat-o într-un moment de blestemată rătăcire – şi cu care voi trăi în concubinaj de acum încolo pentru totdeauna.
Tu să fii fericit, iubitule!
Citiţi şi
Gelozia – Anatomia unei emoții care ne tulbură relațiile
Ce înseamnă iubirea? Răspunsuri de la copii între 4 și 8 ani
Să nu tragi de o femeie, să nu-i cerșești iubirea, să nu-i cazi la picioare…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
