Totul se petrecuse atât de repede, încât aproape că nici nu mi-am dat seama că mă îndrăgostisem. După o primă suferință, inima, acest organ miraculos, se gândise poate că-i păcat să tot jelească după o iubire pierdută, așa că-i făcuse loc alteia noi. Pură, frumoasă, intensă, cum probabil numai în anii tinereții putem simți.
Era pe vremea când mergeai la coafor, nu la hair stylist. Iar acolo, la coafor (obiceiul se păstrează chiar și acum, doamnele știu), se dezbat tot felul de subiecte de actualitate. Și, dacă orașul e mic, afli și cine cu cine se mai iubește sau, din contră, se desparte.
În fine, nu se face doar small talk, unele doamne pricepute la tuns și pus bigudiuri pot concura uneori cu cabinetele psihologilor de azi. Căci nu sunt doar interesate de structura părului tău, dacă va face sau nu față toată seara evenimentului pentru care te pregătești, ci vor să-ți știe pe dea-ntregul… situația. Pentru a o analiza. E drept că până nici Facebook-ul nu apăruse, să le mai tempereze curiozitatea nevinovată.
*
– Am auzit că ești cu Ciprian! mă întâmpină coafeza, zâmbitoare, după ce-mi dă binețe și mă poftește să iau loc pe scaun, la oglindă.
Eu sunt uimită că mă știe. Că-l știe și pe Ciprian. Pentru că, vă spun drept, nu mergeam prea des la coafor.
– Înțeleg că te duci cu el la nuntă, la Dana, diseară? continuă ea, nonșalant.
Da, acolo mergeam. Și aveam acum curiozitatea dacă Dana, mireasa, se știa cu coafeza. Poate așa se explica faptul că ne cunoștea…
– N-o știu pe ea, îmi răspunde la întrebarea mea nerostită. O știu pe maică-sa. Lucra la Fondul plastic. Frumoasă femeie. Dar cam încrezută…
Eu încerc să-i spun cum îmi vreau părul. Părul meu nu are cea mai obișnuită textură, iar ca să-și păstreze forma, pentru un eveniment, necesită mai multă atenție. Femeia mă liniștește. Știe ea mai bine! Face meseria asta de douăzeci de ani… Mă las păgubașă, o să-mi încerc norocul cu ea.
– Vai, dar ce frumos că ești așa îndrăgostită! Strălucești! Ți se vede în priviri. Să știi că te invidiez puțin, râde ea.
Eu o privesc uimită. Femeia nici nu mă știa, practic, însă era convinsă că-s îndrăgostită. Dar știți ceva?! Culmea e că avea dreptate.
– Îmi amintesc, când eram eu îndrăgostită, Doamne, ce vremuri minunate! Nu mai puteam nici să dorm, nici să mănânc… dar nu mă deranja. Știi, fluturii ăia din stomac, de care vorbește lumea… haha, mie îmi erau suficienți!
Colega ei intervine, mirată:
– N-am știut că ai fost așa îndrăgostită de Costel!
– De Costel?! Haha, nu de Costel am fost îndrăgostită!
Femeile au izbucnit în râs. Nu, nu pe Costel, soțul ei îl iubise atât. Ci pe prietenul ei din liceu.
În timp ce mânuia ondulatorul, ne-a povestit ce iubire ca-n filme trăise ea în tinerețe. N-avea absolut nicio legătură cu soțul ei, nu… ne lămurește ea.
– Mi-a plăcut și de Costel, să știi! își asigură ea colega, care păruse la fel de confuză ca mine, ascultând confesiunea. Dar cu el a fost altceva… O iubire molcomă, așezată. Din aia, fără efort. Din prima săptămână am știut că o să mă mărit cu el! continuă ea.
Îi sună telefonul. Ea se amuză.
– Vorbeam de lup… Da, Costel! Da, ia tu pâine, eu nu reușesc să ajung. Te pup, pa!
*
După o oră și ceva am plecat de la coafor. Îmi amintesc că am fost furioasă că nu-mi aranjase părul bine. M-am spălat pe cap și mi l-am coafat singură.
Am fost la nuntă, cu Ciprian.
*
-Uite, îți ofer… buruiana asta! îmi spune el, râzând, culegând o floricică galbenă din pădure.
Evenimentul se ținea într-un local din pădure. Iar noi ieșiserăm câteva minute, să luăm o gură de aer.
– Flori, mă gândesc că ai mai primit… continuă el zâmbind. Iar eu vreau să fiu original, încheie, făcând o reverență în timp ce-mi întindea floricica aia nepretențioasă.
Eu m-am amuzat copios. Aș fi vrut să-l strâng în brațe. Să-l sărut. Nu pentru buruiană, firește. Ci pentru că mă topea orice gest al lui. Chiar și ușoara lui timiditate mi se părea chic.
Mi-era teamă, însă, să nu greșesc ceva. Totul trebuia să fie perfect. Poate de aia mă enervase și coafeza care nu-mi aranjase părul perfect… pentru el.
*
Îmi mai amintesc că n-am putut să mănânc la nuntă. Nici să dorm, în noaptea aia. Nici în altele. Era, cumva, pe cât de frumos, pe atât de istovitor.
După scurt timp, și spre uimirea lui Ciprian, am ales să pun capăt relației. Nu pentru că nu-l iubeam. Din contră!
Într-un mod ciudat, am ajuns să-i dau dreptate… coafezei. Care nu-mi aranjase părul cum trebuie. Însă, fără să vrea, mă făcuse să mă gândesc că într-adevăr, poate că iubirea trebuie să fie molcomă. Așezată. Fără efort.
Ramona este autoarea cărților Nu mai caut succesul și Cea mai fericită zi.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy!
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format word, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Povestea noastră: curaj sau suferință
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
