Mi se strepezise sufletul de aguridă. I-aṣ fi injectat o doza de dulceaṭă să mi se-nfrupte simṭirea din mierea liniṣtii, să-mi alint întreaga fiinṭă în ritmuri molcome de toamnă românească.
Îmi miroase a ardei copṭi ṣi-a tihna din copilărie, printre blocuri decrepite, la umbra castanilor batrâni.
Două fete sar coarda. Le sar cosiṭele pe bumbii sânilor ce-abia mijesc ṣi-n ochi le luceṣte candoarea. Vâjâie sfoara corzii în aer, răspândind în lumina verii gata de ducă un miros de asfalt încins ṣi ardei copṭi.
Vreo trei băieṭandri îṣi pasează apatici o minge roṣie cu buline negre, cam dezumflată – ai zice o buburuză gargantuescă, uscată de soare. Miṣcarile li-s încete ca acele unui ceasornic stricat.
Prin geamurile bucătărioarelor modeste, doamne de mahala îṣi arată din când în când feṭele rumene, capetele încinse în basmale, braṭele durdulii, în căutarea unei unde de răcoare. Câte-o mamă grijulie îṣi întinde gâtul, căutându-ṣi de la etaj, din ochi, odorul. După ce ṣi-l găseṣte, îṣi fixează uṣurată ṣi cochetă un bigudiu insolent, ce vrea să scape de orânduială. De la o mansardă, un radio hârâit trimite în eter ritmurile domoale ale unei romanṭe vechi:
„Să-mi cânṭi cobzar bătrân ceva,
Să-mi cânṭi ce ṣtii mai bine,
Că vin ṭi-oi da ṣi bani ṭi-oi da
Ṣi haina de pe mine.
Să-mi cânṭi cobzar din cobza ta,
Povestea de iubire,
Ce m-a făcut ca să tresar,
De-atâta fericire…”
Cântăreṭul îṣi varsă nestânjenit oful, secondat de scârṭâitul balansoarului pe care doi cărăbuṣi de cinci – ṣase ani îl dau în sus, apoi în jos ṣi iar în sus, ṣi-n jos… Umbrele zgâmboilor pâlpâie în lumina blajină a soarelui, tulburată inopinat de căderea unei frunze prematur îngălbenite. Un câine bătrân doarme întins în uṣa blocului, la răcoare. Din când în când tresare uṣor în somn, aidoma unui bunic ce zâmbeṣte unei amintiri dragi din tinereṭe. Deschide-un ochi, îṣi miṣcă letargic de două ori coada, apoi recade toropit în lâncezeala înăbuṣitoare ce a cuprins toată firea.
Ṣi-acum, pe plita de pe terasă sfârâie câṭiva ardei: verzi, roṣii, galbeni. Miros frumos ardeii – a copilărie ṣi a sfârṣit dulce de vară! E un miros perpetuu ce aduce în prezent o lume ce s-a stins.
Ca-ntr-un tablou de Bruegel, fiecare detaliu, fiecare nuanṭă, fiecare umbră, căderea delicată a luminii se contopesc în acest miros domestic ṣi-n acordurile gingaṣe ale unei Nocturne de-a lui Chopin. Ṣi prin această fuziune de impresii olfactive ṣi acustice, de la sfârâitul bătrân ṣi prietenos al ardeilor pe plită până la căderea perlelor pe clapele pianului, o-ntreagă lume, fără graniṭe în timp ṣi spaṭiu, se cuprinde-n amintire.
Mi-era sufletul strepezit de agurida vieṭii. Ṣi i-am dat liniṣtea ardeilor copṭi ce vine din copilărie.
– Ce bine miroase la tine! Ce găteṣti? o aud într-o franceză autentică pe vecina mea.
Îi răspund zâmbind, privind duios departe, peste ani si ṭări:
– O porṭie de copilărie!
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Ultima șoaptă de zăpadă, întâiul gând de ghiocel
Momentul băieților în fața oglinzii din baie
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
