Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Poveste de Crăciun – Eugen şi Arabela

24 December 2019

La marginea unei păduri de fag, albă, golaşă şi zgribulită, în Ajunul Crăciunului, două case se odihneau rânduite una lângă alta sub cerul limpede, de cleştar, ce împrumuta azurul său întinderii tăcute de zăpadă. Una mai mare, cu uşă de lemn verde, cu iederă uscată căţărându-i-se vajnic până sus, la mansardă, cu ferestre sumbre şi coş fumegând potolit era a lui Eugen, un urs brun, cumsecade, cu ochi duioşi ca ai unui copil singuratic. Cealaltă mică, cu două ferăstruici cât palma unui copilaş de o parte şi de alta a uşii brune cu copertină deasupra, cu perdeluţe roşii cu floricele mărunte, albe, cu acoperiş de papură şi stuf era a Arabelei, o şoricică cochetă şi şugubaţă cât era ziua de mare. Noaptea, ferestrele luminate ale celor două case răspândeau pâlpâiri bălaie în întunericul mut şi atotcuprinzător al pădurii argintii. Îngânările geroase ale zilelor şi nopţilor erau înveselite de fumul cuminte, albicios ce ieşea de pe coşurile celor două aşezăminte drăgălaşe. Luna şi soarele priveau duios această privelişte bucolică şi-şi revărsau mărinimia peste căsuţele celor doi vecini şi peste vieţile lor tihnite, căci îi ştiau prea bine pe cei doi buni tovarăşi de viaţă care trăiau alături în linişte şi pace de ani buni şi pe care nevoile, grijile şi singurătatea îi adunaseră ca să-şi ţină de urât şi să-şi fie unul altuia sprijin.

Când Arabela rămase văduvă şi fără copii, victime ale lui Benone, motanul care îşi făcea de cap gonind din când în când spre pădure din satul învecinat ca să vâneze prospături şoriceşti nealterate de civilizaţia satului, Eugen o culese mai mult moartă decât vie de sub o ferigă ce se alinta fudulă pe marginea drumului de lângă pădure. Eugen luă şoricica în laba sa dolofană, o învârti pe o parte, pe cealată şi fu uimit de suflul scurt şi cald al arătării aceleia firave. Îi ridică o lăbuţă inertă şi încercă să o trezească. Dar şoricica era înţepenită în sfârşeala inaniţiei, căci doliul o istovise de puteri, iar jalea o împinsese dincolo de ea însăşi spre universul nefiinţei, unde toată şoricimea era egală şi trăia în pace şi prietenie cu toate celelalte vieţuitoare ale planetei. De câteva zile Eugen îşi târâia trupul greoi prin pădure, leşinat de foame, căutând de-ale gurii, dar în afară de câteva înţepături lăsate aprig de suratele albine, cărora îşi pusese în gând, fără a izbuti, să le şterpelească ceva miere, nu află. Gândul că şoricica i-ar fi putut ostoi foamea îl dădu fiori de bucurie, dar când apucă mica lighioană de codiţă, gata s-o îmbuce, ceva sclipitor îi trezi curiozitatea: de urechile minuscule ale arătării atârnau două bobiţe de lumină, mici cât gămălia acului. Eugen se opri cu gura căscătă, cu ochii cât cepele, ţinând şoricica suspendată cu capul în jos, urechile-i strălucitoare ţintuindu-l uluit. Privi mai atent făptura minusculă: lăbuţele delicate atârnau ca două bucăţele de sfoară, căpşorul cu ochişori ca doi licurici stinşi, semi-închişi, bălăbănea la dreapta, la stânga, iar la dreapta şi iar la stânga. Rochiţa roz se ferfeniţise, iar şoseţelele, odată albe, deveniseră cenuşii ca blăniţa sa roasă şi ciufulită. De un picioruş subţire ca un băţ de chibrit atârna un pantofior scâlciat, odată elegant, aşa … ca la o beţivă cu reminiscenţe de cochetărie. Un hic subţire îl trezi din buimăceală. Şoricica deschise un ochi. Când văzu faţa lătăreaţă, mare şi brună, cu bot uriaş, care ar fi putut înfuleca deodată o întreagă colinie şoricească, cu ochi bulbucaţi şi chiorcoşaţi, ce o priveau cu stupefacţie, trupul i se convulsionă, îşi făcu vânt şi sări cuprinsă de un şoc spasmodic din laba lui Eugen pe marginea drumului. Speriat, Eugen făcu un pas înapoi, continuând să privească arătarea cu luminiţe la urechi şi coadă lungă. Şoareci mai văzuse, dar nu se gândise niciodată că ar fi putut avea scântei aşa de drăguţe la urechi. Nici că le-ar şade bine cu rochiţă.

– Eu sunt Arabela, zise şoricica şi-l privi stins pe Eugen, în timp ce acesta o măsura mai departe fâstâcit.

– …

– … Mda… nu mai locuiesc nicăieri… şi nu mai am pe nimeni.

– …

– Tu cine eşti?, izbuti ea să îngaime din cale-afară de temătoare, adunându-şi ultimele fărâme de forţă şi curaj.

– Eugen, mormăi ursul noduros şi gros, iar Arabela se cutremură de spaimă auzindu-i vocea tunătoare. Locuiesc la marginea pădurii, în casa aceea – şi arătă cu laba o casă mare, cu iederă şi uşă verde. Mă plimbam prin pădure, în căutare de ….ehh… Cum de-ai ajuns pe-aici?

Arabela îi zise povestea ei. Eugen, fascinat de grăunţii de lumină ce jucau vesel la urechiuşele ei, de vocea ei stinsă la început, dar mai vioaie şi mai cristalină cu cât Eugen o băga mai mult în seamă şi o asculta cu atenţie, uită de foame. Stătură şi-şi povestiră vieţile acolo, în drum: ea singură, el singur, căci ursoaica sa fusese omorâtă de oameni răi veniţi la vânătoare în pădure – îi cânta cucul de singurătate. Eugen o luă pe Arabela la el acasă. După ceva timp, lângă casa lui mare îi construi Arabelei o căsută cu acoperiş de stuf şi papură şi uşă cu copertină deasupra – visul ei de-o viaţă. Trăiau fericiţi împreună şi-şi ţineau de urât cum puteau mai bine: Arabela îi zicea poveşti din viaţa ei de şoarece, îi împletea fulare colorate şi căciuli cu urechi – să nu-i fie frig iarna – iar Eugen îi pregătea în fiecare dimineaţă cafeaua Arabelei. Micul dejun şi cina o luau împreună şi vieţile lor se împletiseră într-atât, încât nu-şi mai imaginau cum ar fi putut trăi unul fără celălalt. Vara mergeau la plimbare prin pădure – Arabela cocoţată elegant pe umărul lui Eugen, Eugen mergând fericit şi temerar pe cărările pe care şoricica i le arăta. Doar năbădăile ei de femeiuşcă căreia îi plăcea să umble gătită cu rochiţă şi cercei, cu mărgele şi pantofi de toate culorile, îl intrigau, iar când trebuia să facă cale întoarsă, pentru că Arabela îşi întindea botişorul, strigându-i la ureche de pe umăr ‚ruj!’, ca să-l facă să înţelagă că uitase să se dea cu ruj, îl apuca năduful. Atunci se înfuria Moş Eugen, dar nu îndrăznea să-şi verse nervii pe prietenuţă, de teamă că, dintr-o suflare sau vreo mişcare bruscă, ar fi putut-o rostogoli ori stârpi pe firava Arabela.

Aşa se scurse zi după zi, anotimp după anotimp, an după an şi cei doi prieteni trăiau nedespărţiţi, uniţi în obişnuinţele şi tabieturile lor. Îi invidiau celelalte lighioane din pădure, dar lor nici că le păsa! Erau fericiţi şi inocenţi în fericirea lor sub polalele pădurii ce-i îmbrăţişa cu frunze vesele şi verzi vara, roşiatice şi duioase toamna, cu inocenţa zăpezii şi căldurica şemineurilor, iarna.

Acum se găseau în Ajunul Crăciunului. Albul zăpezii strălucea noaptea împreună cu steluţele de pe firmament, ziua – cu albastrul limpede şi îngheţat al cerului şi mereu alături de luminiţele voioase din case. Era o curăţenie a firii care lui Eugen îi dădea fiori de bucurie! Copacii se gătiseră şi ei de sărbătoare cu straturi de alb imaculat pe crăci, dând pădurii o solemnitate rece şi pură. În sufletul mare al lui Eugen vibra toată natură şi el ar fi vrut ca aceste momente de sărbătoare sfântă să le aşeze cuminte şi etern înăuntrul fiinţei sale. Să poată să se întoarcă la candoarea lor ori de câte ori viaţa i-ar fi ales o altă cale. De ce nu poate fiinţa efemeră să se ataşeze eternei curăţenii, să fie o părticică din desăvârşire?, gândea Eugen.

Arabela gătise sărmăluţe-n foi de viţă, cum îi plăceau lui Eugen, şi o prăjiturică cu mere. Eugen adusese din pădure un brăduţ şi îl împodobiseră împreună cu globuri colorate şi bomboane în hârtii strălucitoare roşii, galbene, verzi, albastre, cu luminiţe jucăuşe, licurind ca cerceii Arabelei, cu merişoare roşii şi beteală argintie. Cu gândul la masa gătită-n roşu, cu farfurii cu borduri argintii, cu şerveţele elegante, la bucatele gustoase pregătite de Arabela, la vinul parfumat, la brăduţul luminos, la şemineul cald, Eugen se felicită că nu o mâncase pe Arabela şi că-şi făcuse din ea un prieten pe viaţă. Ciocăni vesel la uşa şoricicăi, surâzător şi pătruns de spiritul Crăciunului. Din pădure se auzeau glasuri de colindători – fiecare se veselea în felul său la această sărbătoare a naşterii Fiului Omului, cel mai curat, drept şi curajos, care s-a jertfit pentru păcatele lumii. Doar vulpea stătea pitită în vizuina ei, tot pregetând la ce sfori să mai tragă, la ce intrigi să mai stârnească. Off, de ce nu seamănă lumea asta toată cu cel ce s-a jertfit pentru ea? De ce oare nu e posibil să trăim cu toţii în pace şi prietenie? De ce atâtea lupte pentru putere? De ce atâtea orgolii?, oftă dus pe gânduri Eugen. Inima lui curată şi bună se strânse la gandul că Martina, ursoaica sa, fusese împuşcată de oameni fără milă şi fără conştiinţă. Dar luminiţele de la ferestrele Arabelei îl readuseră la clipa prezentă. Se uită prin ferăstruici, vazu şemineul arzând, brăduţul clipind vesel din zeci de ochişori luminoşi, auzi Astăzi s-a născut Hristos, Mesia chip luminos, văzu masa aranjată de sărbătoare cu lumânărele arzând şi…

Dar cine e aşezat pe fotoliu, lângă brăduţul nostru? Eugen fu străbătut de o săgeată, ca un curent electric. Pe fotoliul pe care el şedea de obicei, faţă-n faţă cu prietena lui, un şoarece cu taior negru, cu ochelari pe nas, cu pantaloni la dungă şi pantofi în care te puteai privi ca-ntr-o oglindă, gesticula plic de tact şi prestanţă. Arabela îl urmărea fascinată, ceea ce-l făcu pe Eugen să se cutremure şi să scoată un oftat ce ridică stuful acoperişului. Arabela îl auzi şi se precipită către uşă veselă şi grijulie, gospodină elegantă cu cercei, mărgele şi o rochiţă roşie cu buline albe, de sărbătoare. Eugen gândi că e tare frumoasă, sprintenă şi vioaie ca o fetiţă şi din nou inima i se strânse. Dar cine e şoarecele acesta pedant şi spilcuit? Uşa se deschise şi Arabela, firească şi luminoasă îl invită înăuntru. Stângaci, ca de obicei, Eugen înaintă silnic spre mijlocul camerei luminate tandru, mormâind nesatisfăcut de prezenţa intrusului. Arabela îl privea fericită, cu o lumină stranie în ochi.

– El e Robert. A venit să-mi facă o propunere. Sper că aceasta nu te va agasa şi că nu ne vei purta pică că-ţi stricăm liniştea.

Şi el care se îndurase de ea! Ar fi putut să-şi aline atunci, pe marginea drumului, o bucăţică din foamea ce-l mistuia; pe-o măsea tot i-ar fi ajuns! Numai cerceii eu sunt de vină!, gândi cu ciudă Eugen. Din ochii-i blajini săgeţi de pizmă îi ţâşneau şi vâjâiau prin odaie. În liniştea împăciuitoare acestea se frângeau cu zgomote de metal ba de şemineul cald, ba de flăcările prietenoase ale lumânărilor, ba de ramurile braduţului împodibit cu luminiţe, ba de cerceii Arabelei, ba de masa festivă – de toată atmosfera senină, domestică şi domoală a casei.

Cu un zâmbet blând, intuind zbaterea din sufletul prietenului său, Arabela îl luă de mână şi-l conduse pe covorul cu motive florale, pe care o măsuţă cu trei căni cu vin fiert îi aştepta. Îl îndemnă să ia loc pe celălalt fotoliu, faţă-n faţă cu nesuferitul acela de Robert, îşi trase şi ea un scaun şi-i spuse:

– Dragul meu prieten, tu, care m-ai readus la viaţă, sunt sigură că eşti capabil să faci bine şi altora. Robert are o organizaţie prin care ajută copiii orfani. Un pui de veveriţă rămas singur, un lupuşor de două săptămâni, o vrăbiuţă de cinci zile, un pui de vulpe, o căprioară de o săptămână au nevoie de adăpost şi hrană până când trece iarna asta grea şi se fac şi ei mai mari. Asta e propunerea lui Robert. Ce spui, Eugen, îi ajutăm?

Ochii blegi de tristeţe ai lui Eugen se umplură de viaţă pe faţa cât o pâine rotundă, coaptă. Va să zică asta era propunerea şoarecelui ăstuia filfizon!… Scoase din nou un oftat adânc din rărunchi şi-şi simţi inima venindu-i la loc. Şi el care se gândise la ce era mai rău! Cum s-o fi pierdut el pe şoricica asta năbădăioasă, dezordonată uneori, care răcea repede, de care mereu trebuia să aibă grijă ba să n-o piardă, ba să n-o strivească, cicălitoare şi mai mereu zbuciumată, dar care îi făcea zilele frumoase cu voioşia, cinstea, curajul, înţelepciunea şi bunătatea ei?

Nu mai stătu pe gânduri. Puseră iute un plan de ajutor la cale. În jurul cănilor cu vin fiert, limbile li se dezlegară, frunţile li se descreţiră. Deasupra lor veghea îngerul din vârful bradului.

Apoi Arabela îi invită la masă. Sarmalele cu mirosul lor de cimbru, merele coapte şi prăjitura, flacăra vie a şemineului îi îmbătară. Spiritul Crăciunului îi făcu din buni şi mai buni. Robert plecă la casa lui bucuros de ajutorul primit şi prietenii câştigaţi. Dar din dar se face rai!, le spuse el zâmbind rotund şi luminos din faţa uşii Arabelei, apoi se pierdu legănându-şi poznaş coada printre nămeţii de zăpadă.

Eugen şi Arabela, rămaseră în căsuţa cu miresme şi poveşti. Cântară colinde în jurul brăduţului lor şi se veseliră şi se bucurară de traiul lor împlinit împreună. Fericirea de a dărui şi altora din bucăţica lor le sporea şi mai tare bucuria Crăciunului! Cu glasul lui tunător, Eugen cânta din toţi bojocii: Domn, Domn să-nălţăm!, în timp ce prietena lui, şoricica, abia îi putea ţine isonul. Dar lor prea puţin le păsa: nu diferenţele dintre ei erau importante, ci asemănările!

De sus, din vârful bradului, îngerul îi veghea şi le zâmbea cu bunăvoinţă. Crăciunul îi pătrundea cu credinţă!

Domn, Domn, să-nălţăm!, răzbătea spre pădure, prin întuneric şi zăpadă, două glasuri vesele şi fericite!

Pe Nicoleta o puteți citi aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

E ziua lu‘ tălică, Mițule!

Criză, frică şi curaj

Toamna este ca o corabie ce plutește pe valurile de nori, un fel de ocean cu susul în jos, iar ultima frunză este o ancoră ce ține timpul în loc

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

  1. viviana / 26 December 2019 17:30

    Intr-adevar, superba povestea.

    0
    0
    Reply
  2. Elena / 25 December 2019 1:24

    Superbă povestea.

    2
    0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro